Artemisia e al doilea album al celor de la Sun Caged si recunosc ca am uitat de trupa de la ascultarea primului lor album full length, autointitulat, din 2003, ea intrand intr-o oarecare pauza din cauza problemelor de componenta. Acum formula e complet noua fata de cea care inregistrase precedentul produs, alti 4 membri fiind acum in jurul liderului Marcel Coenen. Prima auditie a albumului nu m-a convins prea tare si l-am lasat deoparte pentru o perioada. Apoi am dat din greseala, cautand cu totul altceva, peste niste recenzii ale albumului, facute de alte reviste, dintre care una desfiinta complet albumul, numind piesele nu compozitii ci alaturari ciudate de pasaje fara legatura, in care trupa se chinuie sa arate inutil ca e una de prog. Recenzia mi-a aprins curiozitatea, pentru ca prima ascultare nu-mi daduse impresia asta, motiv pentru care am revenit la Artemisia. Intr-o oarecare masura am ajuns sa-i dau dreptate 'cronicarului' in cauza si recunosc ca uneori piesele continua ciudat. Sunt de acord ca unori insa trupa se chinuie sa arata mai progresiv decat ar trebui, momentele in cauza putand lipsi din piese fara nici o problema. Dar in rest, albumul mi-a lasat o impresie tot mai buna de la ascultare la ascultare. Zonele in care trupa se descurca excelent sunt fie cea de prog rock clasic, cu nuante de anii '80, fie cea de power melodic, cu armonii de clape si riff-uri balansate si sacadate. Cand incearca progresii intortocheate pe chitara si clape ceva se rupe si nu inteleg care e rostul pasajului, pentru ca nu duce nicaieri, nu creste spre vreo explozie si nici nu imbogateste atmosfera. Din fericire, pasajele nereusite nu sunt multe. Chitara si clapa isi fac treaba excelent pe album aproape in permanenta, atat din punct de vedere ritmic cat si atunci cand au momente solo. Ba chiar uneori se inghesuie amandoua suficient de mult incat unele linii melodice, mai ales ale pianului, se pierd sub volumul vocii. Poate mai degraba un viciu de productie, dar care vine in sprijinul afirmatiei ca trupa incearca prea mult, uitand sa lase uneori si momente aerisite in piese. La voce, senor Villarreal (importat din California) are un potential vocal deosebit si canta impecabil de corect, in maniera anilor '80. In acelasi timp, vocea nu se lipeste chiar de orice piesa, uneori e prea liniara si are putine linii memorabile, motiv pentru care avantajele mentionate anterior isi pierd un pic din putere. Vocea americanului e insa una deosebita si care, cu un producator talentat, ar putea avea o cu totul alta rezonanta. Dupa vreo patru ascultari, Artemisia mai cere inca cateva. Fie pentru a-mi lamuri o parte din intentiile compozitionale ale trupei pe care le-am criticat anterior, fie si de placere, pentru poezii de piese precum Afraid To Fly sau Departing Words. Nu pot insa sa nu recunosc ca Sun Caged se propune si in versiunea din 2007 drept o trupa complexa, versatila, atmosferica, promitand un prog modern, melodic dar si nervos si foarte bine executat dar poate uneori doar de dragul prog-ului.
|
Comenteaza la: Artemisia