Tupele metal formate din doi membri rar cântă altceva decât black. Nu e probabil imposibil, dar e în orice caz greu să găsești un duo de sympho-power sau folk metal. Dynfari nu reprezintă în acest context excepția, ci regula. Duoul islandez a început în urmă cu vreo patru ani cu un black ceva mai avangardist și a evoluat apoi, într-un mod perfect nesuprinzător, spre un soi de post-black metal, care ar trebui la o adică numit și el avangardist, deși sunt motive serioase pentru a nu o face. Unul dintre ele ar fi existența formației islandeze Solstafir. Mare ghinion pentru Dynfari, chestia asta Solstafir. Vreau să spun, care e reacția normală la o întrebare de genul „cunoști trupa aia islandeză ce cântă post-black metal atmosferic cu ușoare influențe folk și cu texte scrise în islandeză”? Da, Solstafir. A, nu, mă refeream la cealaltă, la Dynfari. Cine dracu vrea să fie „cealaltă trupă”? Mai ales că Dynfari nu e o clonă Solstafir. Atâta doar că cele două formații sunt destul de apropiate ca stil, ceea ce nu strică menționat, în condițiile în care „post-black metal” este, har Domnului, un termen destul de vag. (Dynfari abia dacă are, de exemplu, vreo legătură cu Deafheaven sau Fen.) În treacăt fie spus, duoul islandez nici duo nu mai e. Celor doi membri fondatori, Jóhann Örn și Jón Emil, li s-au alăturat basistul Hjálmar și chitaristul Bragi. Cei doi muzicieni cu nume de basm cântă, dacă bine am înțeles, nu numai în concerte ci și pe Vegferð Tímans. După cum știe toată lumea, pe scena black metalului avangardist nu activează decât scholari ai mitologiilor precreștine, ceea ce explică și numărul mare de albume conceptuale spiritualist-apocalipctice care apar în acest domeniu. Membrii Dynfari s-au conformat și ei așteptărilor și au compus un LP ce reflectează asupra dispariției umanității în neant, eveniment conceput ca un act ascensional spre niveluri ceva mai cosmice ale ființării. Trilogia Vegferð de la capătul discului este dedicată tocmai acestei călătorii colective ab Terra ad astra, al cărei ultim stadiu îl reprezintă întunericul cosmic (Myrkrið). Drept consecință, albumul se încheie cu o compoziție intitulată „Întuneric” (asta înseamnă Myrkrið), în condițiile în care – ține-te tare dragă cititorule! – prima prima piesă se numea „Lumină” (Ljósið). Eliade ar fi lăcrimat de fericire. Cum ziceam mai sus, Dynfari se îndepărtează de la un LP la altul tot mai mult de black. Jón și Jóhann nu au practicat niciodată varianta agresiv-belicoasă a metalului negru, dar discurile anterioare nu erau totuși complet străine de asperitățile caracteristice genului. Prin comparație, Vegferð Tímans sună mai degrabă a doom. Cântecele sunt lungi și lente, blânde, melancolice și maiestuoase. Albumul, bogat în deep shadows și brilliant highlights, e potrivit și pentru somn și pentru meditație. De atâta frumusețe s-ar putea să nici nu observi că piesele nu prea excelează prin personalitate. Așa, la modul obiectiv, nu mi se pare că Vegferð Tímans merită mai mult de 7, dar îl voi nota cu toate acestea cu un 8. Preventiv. Nu-i exclus ca pe viitor să-i descopăr niște virtuți care acum nu îmi sunt evidente.
|
Comenteaza la: Vegferð Tímans