Paradise Lost – Host

Ia uite-i cum stau cu mâinile în buzunare, răsfirați și ușor stingheriți, ca niște oameni care trebuie să-ți dea o veste și știu că n-o să-ți placă: „Frați rockeri, ne pare rău, dar iar o să ne certăm. Am scos album și iar o să ne certăm.” Și nu numai că s-au certat, dar frații rockeri nici n-au mai vrut să aibă de-a face cu noul Paradise Lost. Nick Holmes spunea într-un interviu despre Host că presimte că va fi unul dintre albumele importante din istoria trupei. O, nici nu știa câtă dreptate are. A fost albumul care i-a scos de pe scena metal într-un cor de înjurături. Din alea apăsate, pasionale, de fani care se simțeau trădați. Unii nici acum nu i-au iertat. Pentru că a fost albumul care i-a dus pe Paradise Lost cel mai departe de casă.
Pentru cei care „au deschis mai târziu televizoarele” și abia acum dau peste Host, să spun din capul locului: nu e un album de metal. Brothers of metal, go on, get out, leave the hall, or you’ll become what you most feared. Unii au zis că e pop, că a fost făcut pentru bani. Numai că cifrele arată că se bate cu Lost Paradise pentru titlul de cel mai prost vândut album al trupei. Deci, concluzia: nu tot ce nu e metal e automat comercial.
Care e treaba cu Host? E dificil de pătruns. Cei care abandonaseră deja etapa pregătitoare, adică One Second, au fugit îngroziți. Așa ceva părea de neimaginat, total inacceptabil. Chiar și pentru cei care știau la ce să se aștepte, contactul inițial a fost greu. La prima ascultare nu are niciun hit care să te lovească, și, mai rău, lasă impresia că e făcut doar pe sintetizatoare. Numai că, pentru cei care au trecut de prima impresie și au ajuns la următoarele audiții (de preferat în căști), surpriza a fost frumoasă: Host își dezvăluie complexitatea strat cu strat, ca un profil geologic al scoarței.
Evoluție – ăsta e cuvântul pentru albumul ăsta. Brothers of metal, sit down and shut up: evoluție. Mackintosh și-a trecut chitara prin cutii și cuburi pe care doar el le știe și a făcut-o să sune în mai multe feluri decât credeam noi, ca metaliști, că e posibil. Între timp, Holmes a venit cu cele mai frumoase linii vocale de până atunci, așezate cu o pricepere de parcă asta făcuse dintotdeauna. Basul și tobele sunt cântate de oameni adevărați, nu de vreun creier de silicon captiv între o placă de bază și un cooler. Chiar și viorile și violoncelele sunt mânuite de instrumentiști din carne și oase, totul sub bagheta lui Gregor Mackintosh, care, scuturându-și părul din ochi, aruncă nonșalant câte un sample de sintetizator peste un tablou deja complex: refrene impecabil aranjate de Nick și invitata sa Shereena, două-trei linii de chitară suprapuse, viori, violoncele, linii de bas și cinele. Peste toate astea, mai adaugi câteva sample-uri și gata – nu mai știi la ce să fii atent.
Aici e mult mai mult decât o simplă combinație optzecistă de pop, rock și electro, cu influențe Depeche Mode, The Cure sau Duran Duran, cum s-au grăbit unii să eticheteze. Aiurea. Sau, de fapt, nu. Nu e nici mai mult, nici mai puțin decât Paradise Lost: mai rece, mai melancolic și mai negru ca oricând.
Mai spun unii oameni în interviuri că o piesă bună trebuie să sune bine și doar cântată pe o chitară clasică. Cei care zic asta sunt oameni deștepți și au dreptate. La fel e și cu Paradise Lost: dacă sunt buni, sună bine, fie că e metal sau nu e metal.

EMI
25/05/1999

Nick Holmes – voce
Gregor Mackintosh – chitară, clape
Aaron Aedy – chitară
Stephen Edmonson – bas
Lee Morris – tobe

So Much Is Lost
Nothing Sacred
In All Honesty
Harbour
Ordinary Days
It’s Too Late
Permanent Solution
Behind the Grey
Wreck
Made the Same
Deep
Year of Summer
Host