Metal Jurnal 2024

Timpul este un concept controversat. Aș dori, și pe această cale, să salut contribuțiile lui Albert Einstein și Warrel Dane la această dezbatere. Eu personal încă mă mai documentez, ca și pe tema curentului electric. Dar știu că e de necontestat faptul că, atunci când nu-mi mai amintesc dacă mi-a plăcut un album sau nu, mă lămuresc imediat citind cronicile de pe Metalfanul vechi. Deci o să scriu aici un jurnal al anului muzical 2024. Dacă îl mai citește și altcineva în afară de colegii de redacție, e cu atât mai bine.

Ianuarie  

Saxon – Hell, Fire and Damnation (Silver Lining Music)
Am tot scris despre Saxon, din 2007 încoace, și la un moment dat am început sa nu mai știu cum să-i mai laud. Încă nu știu. Plecarea chitaristului Paul Quinn nu i-a încetinit absolut deloc: Brian Tatler de la Diamond Head (dacă nu erau ei, cine știe cum ar fi sunat Metallica) i-a luat locul din mers și noul album suna la fel de zid (consolidat și de Andy Sneap) ca și cele de dinainte. Fără să clipească, dezlănțuie iar riff după riff, cu niște vârfuri ale lipsei de milă pe piesa de titlu, pe Madame Guillotine și pe Something in Roswell. Ce altceva era de așteptat de la Biff Byford care tocmai ce a scris pe Facebook zilele trecute: hei, m-am operat ieri de hernie, ne pregătim de turneu. Semnat: Bx.

Madder Mortem – Old Eyes, New Heart (Dark Essence Records)
Poate părea ciudat, având in vedere cât de depresiv sună, dar mie albumul ăsta mi se pare unul pozitiv și ascultarea lui îmi da o stare de bine. Moderată, e adevărat, pentru că pustiul care amenință fragilele momente de împlinire ale omului bătut permanet de soartă și de propriile limite, descris de Agnete, încă stă la pandă după fiecare refren. Dar de data asta, între resemnare și accese de revoltă, există speranță, care deschide albumul (Coming from the Dark)  îl traversează și îl închide (Long Road). Știu că pare ca vorbesc doar de versuri, dar hei, e Madder Mortem! Sunetele și cuvintele sunt un tot.

Februarie 

North Sea Echoes – Really Good Terrible Things (Metal Blade Records)
Într-o vreme în care viitorul Fates Warning este cel puțin incert, (de fapt nu e incert ci pur și simplu nu există, dar eu zic că e incert ca să nu mă deprim) un album scris de Jim Matheos și cântat de Ray Alder Valderama e ca prima ploaie după seceta din 46 (nu, nu am prins-o). Și totuși nu e. E doar o ploicică atunci când mă așteptam să toarne cu găleata. Mai rău m-a enervat, pentru că mi-a arătat doar ce ar fi putut să fie. Idei rămase în stare aproape incipientă, orchestrate cu zgârcenie, cu aranjamente minime și pe care nici măcar vocea lui Alder nu le poate împiedica să alunece în monotonie. Da, înțeleg că așa s-a dorit, dar eu mi-am dorit mai mult și am tot dreptul să fiu nervos. Și cred că bătrânul Jim a știut ce face, de-aia i-a și pus titlul asta.

Revolution Saints – Against the Winds (Frontiers Records)
Pe lângă întrebarea tradițională la care trebuie să răspundă fiecare album: a ajuns Del Vecchio la fundul sacului? Against the Winds trebuia să răspundă la încă una : cum sună cu Hoekstra și Pilson? Pentru că e primul album după plecarea membrilor originari Doug Aldrich și Jack Blades. Nu sună cu mult diferit, dar mie îmi place mult prea mult tonul chitării lui Aldrich că să mai pot aprecia pe altcineva în locul lui. Și nu, Del Vecchio nu a ajuns la fundul sacului! E fenomenal cum acest erou din umbră, care cred că ține în spate jumătate din trupele de la Frontiers Records, reușește să mai scrie câte 3-4 piese memorabile și pentru fiecare album Revolution Saints. Și asta e deja al cincilea! Aceeași reverență vreau să exprim și pentru vocea lui Deen Castronovo: dacă Del Vecchio nu se oprește din compus, nici Castronovo nu se oprește din cântat! 

Martie 

Judas Priest – Invincible Shield (Columbia/Epic Records)
Încă o realizare remarcabilă a producătorului Andy Sneap! Sunet clar, tare, echilibrat, plin dar nu aglomerat, dinamic, perfect! Mi-au mai plăcut tonul chitarelor și două piese: Crown of Horns și Escape from Reality.

Myrath – Karma (Ear Music)
E greu să faci ce a făcut iar Myrath anul ăsta: să ai atâta melodie încât să te invidieze tot topul Billboard 100  fără să fii o trupă de la Frontiers Records, să amesteci atâtea influențe din atâtea stiluri diferite și să sune totuși unitar, nu doar unitar, ci de-a dreptul încântător, și să arunci peste toate astea melodii orientale ca la poarta caravanseraiului fără să dai impresia că te servești de ele ca să pari exotic. Foarte puține albume reușesc să mă ridice în picioare așa cum a făcut-o Karma. Un album aproape perfect, încă îi mai caut un defect.

Rage – Afterlifelines (SPV Records)
Peavy zice că inspirația lui vine direct din fluxul creativ al Universului, el doar se conectează, își eliberează mintea de toate grijile și pac! , încep să curgă ideile de piese. Cică e foarte simplu! Pare vrăjeală, dar eu altă explicație nu am găsit pentru felul în care Peavy reușește, album după album, să rămână relevant chiar și după 40 de ani de carieră. Afterlifelines nu doar că e al 25-lea album din discografie, mai mult, e un album dublu! E greu să mai asculți albume întregi azi, când sunt atât de multe care stau la coadă în playlist. Dar Afterlifelines m-a ținut până la final fără probleme, cu energia și melodia lui plus bucuria de a regăsi o versiune actuală a unui sunet familiar, care nu dă senzația de autoplagiat.

Aprilie

Tyr – Battle Ballads (Metal Blade Records)
Când m-am uitat la titlu și la copertă și când am văzut că prima piesă se cheamă Beat mort (Hammered), am știut că nu va fi o continuare a lui Hel (albumul din 2019). Ei da, exagerez, Tyr nu s-a transformat în formație de muzică de petrecere pentru vikingi, dar suntem departe de tonul sumbru și dramatic și de aranajamentele aproape progressive de pe primele albume, care reveniseră pe Hel. Chiar și-așa, pentru că Tyr au un incredibil simț al melodiei, corurile războinice fac să-ți crească părul și barba până la brâu și atunci îți vine să iei sabia de pe perete, să incaleci pe bicicletă și să strigi: Heri! Stai așa că vin și eu! E o muzică pe care Thor însuși nu se poate abține să nu bată ritmul cu ciocanul! Asta explică și sunetul atât de înghesuit și compresat. 

Mai

Evenimentul lunii mai a fost lansarea de către BMG Records a box set-ului Anno domini care conține 4 din cele 5 albume înregistrate de Black Sabbath cu Tony Martin între 1989 și 1995 și care erau foarte greu de găsit (nu erau nici pe Spotify): Headless Cross, Tyr, Cross Purposes și Forbidden. Nu m-am bucurat pentru mine, că eu oricum le aveam, ci pentru toți frații mei rockeri care nu avuseseră șansa să le asculte și să se minuneze.

August

Dark Tranquillity – Endtime Signals (Century Media Records)
Dark Tranquillity au făcut destule experimente pe primele 12 albume, incât erau mari șansele ca al 13-lea sa fie descris ca sunetul clasic al trupei, cu condiția sa nu fie foarte îndrăzneț. Foarte îndrăzneț nu e, mai ales la vârsta lor si mai ales că vorbim de o componență care a fost puternic tulburată începând din 2016 și abia acum s-a așezat. E albumul care validează aceasta nouă componență și mai ales acest nou chitarist, Johan Reinholdz, co-autor al întregului album, cu o prezență mai evidentă și în mix decât pe Moment. Matur, divers, incisiv, cu un vibe proaspăt și energic, de parcă nu era suficient, Endtime Signals mai are incă două particularități: include una dintre cele mai bune piese Dark Tranquillity: Not Nothing și se aude groaznic în versiunea CD.

Septembrie

Flotsam and Jetsam – I Am the Weapon (AFM Records)
Cine sunt eroii din umbră care vin și ne ridică de subțiori atunci când lumea asta nasoală ne trântește iar și iar la pământ? Păi cine altcineva decât o trupă care știe, din păcate, foarte bine ce e frustrarea ca, după 40 de ani de carieră și 15 albume (în general solide și uneori geniale), să fie tot în underground? Toate relele din lume le descrie Erik A.K. cu acuratețe și înțelepciune în timp ce colegii lui dezlănțuie ritmuri drăcești de thrash și speed metal, exact ca niște super eroi ai riffurilor. Ascultăndu-i, chiar crezi că ești în stare să faci față tuturor adversităților, chiar și senzației de monotonie care se instalează în a două jumătate. Poate și pentru că, așa cum spunea A.K. într-un interviu când l-a luat gura pe dinainte, deja din 2021 aveau destule piese care nu intraseră pe ultimele două albume cât să umple încă alte două.

Unto Others – Never, Neverland
Unto Others e una dintre puținele trupe pe care le-am descoperit pe Spotify, care, de altfel, este o platformă de cea mai joasă factură. De la prima piesă ascultată în 2020 și până azi, când am tocit albumul Never, Neverland (Spotify Wrapped 2024 mi-a spus că sunt în topul 2% al fanilor și că am petrecut 506 minute împreună, dar el habar n-are de câte ori am ascultat CD-ul care se aude su-perb!) nimic nu a umbrit idila mea muzicală cu Unto Others. Nici măcar felul ciudat în care mă tratau cei pe care-i rugam să-mi facă rost de CD-uri și nici măcar reacțiile anemice ale lui Sake când îi trimiteam câte o piesă. Dar, totuși, nu m-am așteptat la un album ca Never, Neverland. Melanjul dintre heavy metal optzecist și gothic rock cu accese de punk/thrash a fost rafinat atât de aproape de perfecțiune, încât eu am impresia că a trecut dincolo deja. E incredibil cum niște piese de 3 minute în format clasic emană o așa melancolie energică de nu mai știu dacă să fiu trist sau să-mi dansez cu veselie trăirea crizelor existențiale. Pentru că subiectele cântate sunt serioase, dar tratate neserios, cu ironie, dar și cu o speranță atotprezentă, încurajată de acceptarea unei situațîi sumbre, dar în care se găsește până la urmă ceva de care să se poată profita. Așa cum toată lumea ar trebui să profite de acest album după acceptarea evidenței că Unto Others este o formație imensă!

Octombrie

Cemetery Skyline – Nordic Gothic (Century Media)
Știam că la pomul lăudat nu trebuie să mă duc cu sacul. Cemetery Skyline este un supergrup, cu membri din Dark Tranquillity, Amorphis, Insomnium, Sentenced și Dimmu Borgir, deci a fost un pom foarte lăudat înainte de lansarea albumului. Am luat un săcuștean mai mic, așa, cât o gentuță. Prima piesă căreia i-a fost dat drumul în lume (Violent Storm) a intrat direct în top 10 cele mai bune piese ale anului, așa că am schimbat gentuța pentru un geamantan extensibil și am început să le aștept pe următoarele. După încă 4 piese a ieșit și albumul și din geamantanul meu a mai rămas așa, o borsetă. Dar pentru că crengile pomului îmi sunt foarte simpatice, borseta e colorată frumos și atât de mult îmi place să mă uit la ea, încât nu mai țin cont că e mică. Nordic Gothic e un album pornit dintr-un capriciu transformat în campanie de marketing, presiunea nu e prea mare decât pe departamentul de vânzări. Pe artiști îi doare la bască. Bifează, relaxați, cu  ușurință și competență, toate clișeele genului. Gothic. Stanne își exprimă obsesiile armonios, cu o voce firavă care abia ține în spate melodiile care, cu excepția Violent Storm, oricum nu au cine știe ce încărcătură. Dar cumva, farmecul discret al clișeelor abil legănate îmi adoarme toate pretențiile. E numai bună și borseta până la urmă.

Noiembrie

Tribulation – Sub rosa în Æternum (Century Media)
Bine v-am găsit la o nouă prelegere trienală din seria “De la death metal mistic la gothic metal ocult în aproximativ 6 albume” susținută de colectivul de alchimiști suedezi Tribulation. Colectivul a suferit o schimbare de componență, dar scopul său a rămas neschimbat: în prezentarea de față, care ne invită să ne intrunim  “Veșnic în numele trandafirului” ni se demonstrează cum se poate scăpa aproape complet de vocea de tip growl în favoarea unei exprimări vocale rafinate, inspirată de clasici iluminați ca Fernando Ribeiro și Daniel Brennare, și cum se poate opera o fuziune între romantismul sumbru al rock-ului gotic și brutalitatea subtilă a death metal-ului. Structurile astfel distilate se aventurează controlat în zone progressive, dar rămân permanent accesibile, bine cântărite între intensitate și sensibilitate. O atmosferă aproape teatrală domină întrunirea, susținută de utilizarea iscusită a sintetizatorului și a unor efecte ambientale venite din alte sfere. Rezultă o prezentare care va fi cu siguranță pe placul tuturor, începând cu Cei din adâncuri și până la neinițiații care habar n-au ce e aia un living grimoar.

VOLA- Friend of a Phantom (Mascot Records)
Dacă fantoma este acest al patrulea album VOLA, care ne anunță încă din titlu că reprezintă întruchiparea sufletelor celor 3 albume care s-au petrecut, că bântuie aceleași teritorii stilistice ca și ele, dar cu o prezența diafană spre volatilă, atunci eu sunt prietenul acestei fantome. Nu mă deranjează când o trupa bate pasul pe loc cu grație. Da, ritmul e mai lent și refrenele mai palide. Dar amestecul de progressive rock/ metal, djent și muzică electronică ce constituie stilul VOLA e deja destul de personal chiar și fără să fie re-inventat pe fiecare album. Așa că eu mă bucur de jumătatea plină, adică de aproape 6 năluciri, în frunte cu I Don’t Know How We Got Here și Break My Lying Tongue, din cele 9 pe care le fredonează strigoiul. Pardon, strigoiul e din recenzia la Dark Funeral.

În afară de astea, au apărut și alte albume:
Care nu-s deloc rele: In Vain – Solemn, High on Fire – Cometh the Storm, D-A-D – Speed of Darkness, DGM – Endless,  Hatchet – Leave No Soul (EP), Havok – New Eyes (EP), Thy Catafalque – XII: A Gyönyörü Álmok Ezután Jönnek
Care mă așteptam să fie mai bune: Sonata Arctica – Clear Cold Beyond, Vanden Plas – The Empyrean Equation of the Long Lost Things, Rotting Christ – Pro Xristou, Evergrey – Theories of Emptiness, Oceans of Slumber – Where Gods Fear to Speak, The Old Dead Tree – Second Thoughts