Metalospectiva 2024

Pe măsură ce ne pregătim să îi dăm un bine meritat șut anului care stă să expire, apare inevitabil nevoia unor retrospective. Și a veșnicelor angajamente, dar nu asupra lor mă voi opri aici pentru că le puteți găsi în editorial, ci voi trece prin filtru propriu 2024 din punct de vedere muzical. Inițial am vrut să o fac sub forma unui clasament extins, însă fiind din fire o persoană care se hotărăște greu, mai ales când este vorba să aleagă între nesfârşite opțiuni, demersul risca să devină agonizant. Și pentru că anul care se încheie oferă extrem de multe variante, fiind unul plin de albume de calitate, am ajuns la un compromis: un top 10,  urmat de niște recomandări. Cu speranța că poate unele dintre albumele pe care le voi enumera mai jos vă vor atrage atenția, în cazul puțin probabil că nu au facut-o deja, să începem cu locul… 

#10 Jerry Cantrell – I Want Blood (Jerry Cantrell)

Eu și grunge-ul am fost mai mereu pe traiectorii aproape paralele, intersectările fiind de-a lungul timpului mai degrabă episodice și circumstanțiale. Așadar, o mare supriză pentru mine, nu mi-aș fi imaginat că discul lui Jerry îmi va plăcea atât de mult încât să prindă un loc între cele mai reușite albume ale anului. Chitaristul Alice in Chains și-a început cariera solo la scurt timp după ce au început problemele în legendara trupă în care activa, dar recunosc că până acum nu am dat mare atenție creațiilor sale muzicale. I Want Blood este însă un album remarcabil,  care scoate în evidență calitățile deosebite de compozitor ale lui Cantrell. Nu este doar discul unui chitarist pur sânge, ci unul complet, în care hiturile se succed unul după altul. Întunecat, melancolic, cochetând cu genuri precum metal alternativ sau hard rock cu influențe sudiste, albumul este surprinzător de heavy, dar rămâne mereu catchy, cu armonii și refrene ce îți rămân imprimate în minte multă vreme după ce piesele s-au încheiat. Producția naturală aduce un mare plus abilității lui Cantrell de a naviga între piesele energice și baladele introspective. Un album care nu doar se ascultă, ci se simte.  

#9 Blighted Eye – Agony’s Bespoke (Beyond the Top)

Apărut la finalul lunii septembrie parcă de niciunde, complet neașteptat și neanticipat, albumul de debut al acestor băieți din Seatle, grupați sub titulatura Blighted Eye, a avut un impact atât de puternic asupra mea încât, iată, am fost nevoit să îi includ în acest clasament, într-o companie mai mult decât selectă. Ancorat destul de solid în teritoriul metalului extrem de sorginte progresivă, Agony’s Bespoke are ca sursă de inspirație filmul australian The Nightingale, fiind în esență o poveste transpusă pe note muzicale despre răzbunare și traume psihologice ireparabile. Primul aspect frapant este nivelul tehnic deosebit al tuturor membrilor trupei, coeziunea lor și cât de închegat sună totul, ținând cont că vorbim de un debut. Apoi, este imposibil să ții pasul cu nenumăratele idei care se revarsă asupra ascultătorului într-o combinație cel puțin atipică de black/death, funeral doom și metal progresiv. În pofida atmosferei sumbre, dată de subiectul ales, Agony’s Bespoke conține foartă multă energie brută, dar menține constant echilibrul între agresivitate și melodie. Vocea se remarcă printr-o intensitate viscerală, transmițând o gamă variată de emoții. Problema cu un debut de o asemenea calitate este că Blighted Eye au acum obligația să confirme prin următoarele creații discografice.

#8 Judas Priest – Invincible Shield (Sony Music)

La o vârstă la care mulți dintre pensionarii români (nu cei speciali) au ca principală preocupare rețetele compensate, britancii demonstrează că se poate să rămâi relevant muzical și la mai bine de cinci decenii de la înființare. Judas Priest este o instituție, iar Invincible Shield vine să consolideze statutul legendar al trupei. Tributar anilor de glorie ‘80, albumul este o colecție de imnuri heavy metal și balade cu influențe progresive. Fără pretenții de originalitate, discul este dominat de o senzație de familiaritate, fără a fi repetitiv și  reușește practic să sune ca un best of format din piese absolut noi. Beneficiind de o producție modernă ireproșabilă, marca Andy Sneap, albumul abundă în riff-uri tăioase, solo-uri expresive, peste toate tronând vocea inconfundabilă a lui Rob. Mi se par incredibile energia și vitalitatea vocii sale la cei 73 de ani. Un triumf heavy metal și un album care te lasă cu un mare zâmbet pe față după ce se încheie și ultimele acorduri. 

#7 Cemetery Skyline – Nordic Gothic (Century Media Records)

Recunosc că nu îmi plac supergrupurile. Poate că e o prejudecată, dar, de cele mai multe ori, nivelul așteptărilor este adesea infirmat de calitatea dezamăgitoare a creațiilor rezultate ca urmare a acestor colaborări între staruri. Cemetary Skyline își propune să fie însă excepția de la regulă, pentru că debutul discografic al trupei asamblate de către  Markus Vanhala (Insomnium/Omnium Gatherum) este dovada vie că poți să creezi și în 2024 un album de rock gotic proaspăt, un stil a cărui glorie a apus de ceva vreme. Nu o să înșir proiectele în care sunt implicați membrii acestei trupe pentru ca ar depăși cu mult spațiul dedicat mini-recenziei, o să îl scot în evidență doar pe Mikael Stanne, care pare a fi în ultima vreme pe un soi de steroizi de creativitate. Iar pe Nordic Gothic are un timbru vocal și o abordare sensibil diferite de celelalte trupe în care activează. În esență, Nordic Gothic este o sinceră declarație de dragoste pentru Sisters of Mercy și Type O Negative și reușește să sune foarte familiar, fără a fi o copie palidă a trupelor la care se revendică. Evident, nu veți găsi mai nimic original pe acest disc, ci doar o colecție de compoziții perfect executate, cu refrene memorabile, în care accentul pică pe melancolie, lirism, sensibilitate și melodicitate.  Cum bine zice Stanne, When silence speaks in overtones, what is there to say?

#6 Wormwood – The Star (Black Lodge Records)

Dacă ar fi să fac un top al celor mai subestimate trupe, suedezii de la Wormwood sigur s-ar clasa printre pozițiile fruntașe. Nu înțeleg cum de nu se bucură de mai multă popularitate, în contextul în care nu au reușit să lanseze până acum un album slab. Poate faptul că stilul lor este mai degrabă eterogen și oamenii sunt confunzi când nu reușesc să atribuie unui act, fie el și artistic, categorii și etichete. În fine, The Star este ultimul capitol al unei trilogii începute în 2019, o cronică a sfârșitului lumii sub forma unei calamități de proporții cosmice și biblice, când steaua imaginară Wormwood (Pelin) se ciocnește cu Pământul, provocând distrugerea aproape totală a civilizației.  Pelinul simbolizează și amărăciunea și cred că nu este termen mai potrivit care să descrie senzația pe care ți-o lasă audiția acestui album al suedezilor. Pasajele agresive, cu riff-uri hipnotice, de inspirație black metal sunt contrabalansate de chitări melodice, solo-uri tânguitoare, interludii acustice și momente eterice, create de folosirea inteligentă a clapelor.  Vocea lui Nine, liderul trupei, transmite deopotrivă furie și vulnerabilitate, fiind adesea completată de intervențiile aproape angelice ale unei voci feminine.  Astfel, deși piesele au în general o durată peste medie, acest lucru nu se simte pentru că albumul este dinamic și oferă ascultătorului atent o imagine de ansamblu de-a dreptul cinematică. Explorând fragilitatea condiției umane în raport cu un univers imens și indiferent, The Star este un album deopotrivă provocator și devastator.

#5 Borknagar – Fall (Century Media Records)

La trei decenii de la înființare, Borknagar continuă să fascineze cu un nou capitol din discografia deja impresionantă a acestei trupe norvegiene de referință pentru metalul nordic de inspirație pagan/viking. Având drept concepte centrale tranziția anotimpurilor și declinul ca etapă premergătoare regenerării, Fall ne arată că norvegienii și-au atins maturitatea artistică. Albumul, de o rară profunzime lirică și muzicală, integrează perfect aceste teme în structura compozițiilor, fiind ajutat din plin de o producție organică, care scoate în evidență toate detaliile și texturile. Cu pronunțate tente progresive, subtile pasaje atmosferice, secvențe orchestrale și riff-uri incisive specifice black metal-ului tradițional,  albumul te invită la o călătorie contemplativă printre ciclurile naturii și emoțiile umane. Cum era de așteptat, punctul forte îl constituie varietatea vocală, ICS Vortex și Lars Nedland dând dovadă de o versatilitate de invidiat. De la growl feroce la tonuri curate și linii vocale melodice, nimic nu lipsește de pe acest album. Indiferent de genul muzical preferat, este imposibil să rămâi indiferent la piese precum Nordic Anthem, Moon sau The Wild Lingers. Fall setează un nou standard pentru Borknagar, dar am toată încrederea în Øystein G. Brun și colegii săi că se pot autodepăși în viitor. Ne-au arătat deja în ultimii 30 de ani că o pot face fără probleme. 

#4 Panzerfaust – The Suns of Perdition – Chapter IV: To Shadow Zion (Eisenwald Records)

Cu acest album, canadienii de la Panzerfaust închid tetralogia The Suns of Perdition, un proiect  extrem de ambițios început în urma cu cinci ani. Plecând de la premisa că umanitatea este condamnată de propriile acțiuni la colaps și autodistrugere, cele 4 albume oferă o sumbră viziune nihilistă, mizantropă, dar deopotrivă fascinantă a acestei călătorii, vorba lui Nietzsche, către nimic. Muzical, To Shadow Zion transpune perfect această filosofie, printr-un asalt furios asupra simțurilor, dezlănțuind cu o intensitate sonoră demnă de apocalipsă o combinație de black, death, crust și doom metal. Un amalgam stilistc care sună dinamic, chiar dacă producția are un voit aer nămolos. Deși accentul cade adesea pe riff-uri si pasaje repetitive, un subtil fir melodic leagă armonios toate compozițiile. Poate exista coerență în disonanță? Albumul astă arată că se poate. Ca și în cazul precedentelor discuri, Panzerfaust recurg la un truc care funcționează impecabil: suprapunerea elementelor aparent contrastente, fie că sunt cele două voci, strigătele guturale ale lui Goliath și vocalizele agresive tipice black metal ale lui Kaizer, sau instrumental, solo-uri, riff-uri și secția ritmică adăugate treptats, strat peste strat. Un mare plus pentru Alexander Kartashov, al cărui stil de a bate este remarcabil, precis și inventiv. Sunt foarte curios ce ne vor oferi în viitor Panzerfaust, dacă acum au reușit să încheie aeastă saga într-un mare fel. Fuck hope!

#3 Fleshgod Apocalypse – Opera (Nuclear Blast)

I can never die! – urlă sfidător Francesco Paoli, creierul, vocalistul şi basistul italienilor în debutul celui de-al cincilea album din discografia Fleshgod Apocalypse.  Şi nu o face întamplător, el fiind pe punctul de a-şi pierde viaţa în urma unui teribil accident de căţărare petrecut în 2021. Din această tragedie s-a născut un album uimitor, care transcende limitele genului death metal simfonic. Tematic, Opera oferă o poveste captivantă despre conflictul dintre pasiune și destin, fiind construit ca o colecție de opt dialoguri între Francesco și personaje furnizate de imaginația sa în urma dramei prin care a trecut. Din fericire, îi revine sopranei Veronica Bordacchini rolul de a întruchipa aceste personaje și o face într-o varietate vocală remarcabilă și îngenioasă. Ca structură, albumul se îndepărtează sensibil de zona neoclasică specifică Fleshgod,  fiind în același timp accesibil, dar menținând aceeași producție epică și grandioasă care favorizează demonstrațiile de virtuozitate, acrobațiile instrumentale ridicol de tehnice și liniile melodice de o complexitate adesea tulburătoare. Fără discuție, unul dintre albumele de referință ale anului!     

#2 Kanonenfieber – Die Urkatastrophe (Century Media Records)

Născut ca un proiect al talentatului și enigmaticului Noise, Kanonenfieber a devenit treptat trupa mea favorită din noul val black/death metal. Am așteptat cu mare nerăbdare albumul, iar fiecare single lansat de-a lungul anului nu a făcut altceva decât să îmi amplifice curiozitatea. Deci, ce avem noi aici? Versuri profunde și cea mai convingătoare pledoarie anti-război? Check! Producție incredibilă și probabil nou standard în materie de metal extrem? Check! Cea mai bună interpretare vocală a lui Noise de până acum, dublată adesea de coruri marțiale? Check! Riff-uri și tremolo-uri brutale și abrazive, cu un ton de chitară greu de descris în cuvinte? Mega check! Albumul impresionează prin dinamica sa, găsind echilibrul perfect între pasajele rapide, de o ferocitate acută și momentele melodice, melancolice care evocă o tristețe aproape palpabilă și groaza unui conflict devastator. Folosirea inteligentă a sample-urilor audio, cum ar fi sunetele de arme, marșuri și discursuri istorice, conferă o aură de autenticitate și facilitează imersiunea, făcându-te să simți că ești acolo, în tranșee. Plecând de la relatările combatanților și de la documentele istorice, Die Urkatastrophe nu este o glorificare a războiului, ci dimpotrivă, un manifest perfect executat muzical, care ne invită să reflectăm la ororile, tragediile și inutilitatea Marelui Război.

#1 Iotunn – Kinship (Metal Blade Records)

Sper că ați avut răbdare să citiți până aici pentru că mi-ar părea extrem de rău să ratați șansa de a descoperi fenomenul Iotunn (pentru cei care nu au făcut-o deja). În cazul meu este un soi de deja-vu, în sensul că precedentul album al danezilor, Acces All Worlds, a fost de departe discul pe care l-am audiat cel mai mult în 2021 și la care revin cu plăcere de fiecare dată. Amplasat într-un univers primordial, Kinship spune povestea unui personaj imaginar, parte a unui trib preistoric, și a descoperirilor pe care le face în raport cu sine și cu lumea înconjurătoare. Este o metaforă transpusă perfect muzical despre natura umană, despre alegerile noastre și modul în care acestea au consecințe care ne definesc. „Totul este interconectat, are un impact, și cu toții trebuie să ne găsim propriile căi către sinele nostru adevărat. Albumul explorează teme precum conformismul în opoziție cu a urma propria cale. Este, de asemenea, o reflecție asupra conexiunii minte-corp, în special în ceea ce privește modul în care interacționezi cu tine însuți. Toate acestea îți influențează identitatea, alegerile și individualitatea”, explică vocalistul Jón Aldará. Kinship Elegiac, prima piesă (compusă pe parcursul mai multor ani) îmbină practic toate elementele și temele care se regăsesc pe album. Pe parcursul a 14 minute,  riff-urile complexe, armoniile vocale captivante și dinamica variată te prind într-o călătorie cosmică plină de emoție și introspecție. Secvențele progresive se întrepătrund cu death metal-ul melodic, în timp ce Aldará, cu vocea sa unică, alternează tonurile baritonale cu growl-ul cavernos. Kinship  excelează în a menține balanța între agresivitate și sensibilitate, și chiar dacă fiecare piesă se simte ca un capitol distinct,  împreună formează o narațiune coerentă, puternică și emoționantă. Virtuozitatea tuturor membrilor Iotunn este impresionantă, dar o mențiune specială merită chitariștii care se autodepășesc în a crea riff-uri și solo-uri inventive. Încorporând elemente și influențe din diferite genuri și subgenuri, Iotunn au reușit să creeze ceva remarcabil și original.   O demonstrație de măiestrie muzicală, Kinship este nu doar un material care definește anul 2024, ci o etapă în evoluția metalului modern.

De top, dar nu tocmai în primele zece

Selbst – Despondency Chord Progressions
In Vain – Solemn 
Dark Tranquillity – Endtime Signals 
Seth – La France des Maudits 
Tribulation – Sub Rosa in Æternum
Weltenbrandt – Transzendenz Schatten Romantik
Octoploid – Beyond the Aeons
Schammasch – The Maldoror Chants: Old Ocean
Blaze of Perdition – Upharsin
Thy Catafalque – XII: A gyönyörū álmok ezután jönnek
Alcest – Les Chants De L’Aurore
Kvaen – The Formless Fire
Oceans of Slumber – Where Gods Fear to Speak
Myrath – Karma 

Bizar, Într-un sens foarte bun

Devenial Verdict – Blessing of Despair
Blood Incantation – Absolute Elsewhere
Hauntologist – Hollow
Ulcerate – Cutting the Throat of God
Psychonaut 4 – …Of Mourning
Oranssi Pazuzu – Muuntautuja 
Veilburner – The Duality of Decapitation

Casa de discuri mainstream a anului
Century Media Records

Casa de discuri underground a anului
Transcending Obscurity

Momentul metal al anului

Gojira live în deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris