Retrospectiva 2024

Uitasem cât e de dificil să scrii despre muzică. Chestii care ți se par atât de evidente, dar care devin aproape imposibil de explicat altora. Din motivul asta, aș intitula materialul de față mai degrabă o retrospectivă decât un top, un document cu rol pur informativ, sper că și cu o oarecare relevanță pentru altcineva.
Cred că 2024 a fost un an ofertant pentru amatorii de sonorități death metal și fanii black metal (sau ce mai inseamnă aceste stiluri în 2024) și bun pentru cei cărora le place doom metal-ul și pentru iubitorii de thrash. Pentru cei care caută formații care sună diferit și sunt mai greu de încadrat într-un curent anume, există și asa ceva. Cu destule albume bune.

În zona death metal, o primă mențiune este trupa Gatecreeper (Dark Superstition), care deși vine din Arizona ține să ne reamintească de ce ne plăceau Entombed, Dismember și, pe alocuri, Bolt Thrower. Se aude bine, e scris bine, are riffuri solide, viteză și nerv, e pe alocuri chiar dansabil. Atenție la luxații!

Tot din State vine și proiectul lui Andrew Lee, Ripped to Shreds (Sanshi), și sună la fel de old school. Parcă mai puțin catchy și mai agresivi, însă foarte capabili din punct de vedere instrumental (mai ales chitariștii). Tematica e mitologia japoneză, maniera de interpretare este suedeză.

Dacă tot am povestit despre americani care sună ca suedezii, în 2024 s-au remarcat și niste norvegieni care sună ca americanii. Recomand în acest sens trupa Blood Red Throne (Nonagon). Albumul sună impecabil, are un sound clinic și o secțiune ritmică demențială (basul chiar se aude iar bateristul pare inuman). Da, aduce cu Cannibal Corpse, dar pe foarte multe faze nu aduce!

Următorul popas e în Elveția, unde îi vizităm pe unii dintre vechii mei preferați, Messiah (Christus Hypercubus). Prima audiție m-a făcut să mă întreb ce s-a întâmplat cu Andy Kaina de sună așa. Ei bine, din păcate cu Andy Kaina nu se mai întâmplă nimic din 2022, iar pe album prestează alt solist vocal. Prestează e un termen nedrept, Marcus Seebach este un băiat strașnic. Albumul este un death cu faze thrash și veleități tehnice, presărat uneori cu niște inserții acustice care pică foarte bine în context. Elvețienii știu să facă asta foarte bine, în timp ce își reglează ceasul (elvețian) și ronțăie o ciocolată (elvețiană).

La categoria trupe superdubioase aș include Blood Incantation (Absolute Elsewhere) și Blighted Eye (Agony’s Bespoke). Primii sună de parcă sunt copiii făcuți de Morbid Angel cu Pink Floyd. Mulți ar putea considera asta un caz patologic, însă albumul este ambițios și foarte bine alcătuit și interpretat. Mă întreb ce stare de spirit și ce gândire ar trebui să aibă cineva ca să poată compune așa ceva.

Blighted Eye nu știu a ce sună, nu seamănă flagrant cu nimic. Nici măcar nu știu de ce i-am inclus la death metal, probabil că death metal este de fapt, dar unul destul de atmosferic și plin de feeling, fără însă a neglija tehnica instrumentală. Este unul dintre discurile foarte aproape de a primi de la mine calificativul “albumul anului”.

Pe felia black metal, aș remarca în primul rând Kvaen (The Formless Fires), one-man band suedez, care reușește de minune să acopere locul lăsat liber de Dissection. Este probabil o descriere superficială, însă chitărelile aventuroase, vocea vrajitorească și viteza către așa ceva mă duc cu gândul. O bijuterie!

Au mai scos un album bun germanii de la Vorga (Beyond the Palest Star), care ne poartă în universul îndepărtat prin intermediul unor sonorități rapide și atmosferice, cum se canta odinioară, în cel de-al doilea val al black metal-ului.

În fine, In Aphelion (Reaperdawn) și Necrophobic (In the Twilight Grey) au la comun, în afara de faptul că sună bestial și la propriu și la figurat, basistul și chitariștii. Daca la primii încadrarea are loc fără dificultate, la cei din urmă am stat să mă întreb daca e black/death sau death/black. Neavând alt instrument la îndemână decât propria părere, i-am inclus aici. Formațiile și albumele de genul asta conțin toate elementele pentru care prefer black metalul suedez (tehnică, eleganță, un sunet semeț, viteză și melodie îmbinate sublim), pentru care aș alege oricând Dissection sau Unanimated, în locul oricărei trupe din Norvegia.

Mi-ar fi plăcut să includ în discuție Rotting Christ, însă albumul acestora este slab. Norocul face ca o altă trupă grecească, Yoth Iria (Blazing Inferno) salvează onoarea cu un opt imnuri black metal razboinice, semețe și pline de emoție, care conțin toate elementele specifice metalului elen  (coruri tragice, instrumente muzicale autohtone etc.). Din trupă face parte Jim Mutilator, primul basist Rotting Christ, trecut și pe la Varathron.

Ca să nu zică cineva că nu suntem francofoni, aduc în atenție și trupa Necrowretch (Swords of Dajjal). E și death, dar eu prefer să îi includ la black metal. Cică Dajjal asta e un Mesia fals în doctrina religioasă a Islamului. Albumul nu putea fi altfel decât spurcat, malefic și epic. Execuția, la o asemenea viteză, este ireproșabilă. Dacă ar fi să îl descriu într-un cuvânt, e killer!

Tot one-man band este și Vredehammer (Godslayer). Este, de asemenea, un hibrid black/death, însă ceva mai studiat și mai așezat decât majoritatea albumelor de gen. Unii ar putea considera că e prea modern și cam trage cu ochiul peste gard la Behemoth, și poate că mixul asta ne face să credem, însă mi se pare un album construit și interpretat foarte bine.

La doom sunt multe albume bune și foarte bune și este Crypt Sermon (The Stygian Rose). Pentru mine nu există alt album de doom anul asta. Știu că sună radical, dar asta am simțit din primul moment când am apasat play. Era să zic că știți că sunt fiert pe epic doom metal, mă rog, nu sunt chiar fiert, dar îmi plac la supergreu sonoritățile Solitude Aeturnus și Candlemass. Crypt Sermon aduce în atenție tot ce e mai frumos în aria asta și, spre deosebire de multe trupe de gen, are și un supervocal. Care are și niște ciocate albe supercool!

Ca să nu par complet ignorant, am ascultat și vă recomand și vouă Capilla Ardente (Where Gods Live and Men Die), Avernus (Grievances), Hamferd (Men Guds hond er sterk), Officium Triste (Hortus Venenum), My Dying Bride (This Mortal Binding) și Stygian Crown (Funeral for a King). Merită!

Thrash și alte lighioane – Aș recomanda bătrâneii americani Atrophy (Asylum), care la începutul anilor ’90 au editat 2 albume care le-au asigurat un oarecare statut cult în underground. În 2024 lovesc cu un nou album de thrash metal clasic, cu destule pasaje melodioase și foarte catchy. Nu vă gândiți la Metallica sau Testament, ci mai degrabă la Forbidden sau Defiance. Cine știe, cunoaște!

Tot bătrâni și bengoși sunt și Flotsam and Jetsam (I am the Weapon), și vin tot din Arizona ca și Atrophy. Nu mi se pare la fel de inspirat precum precedentele două albume, însă este un “grower” și conține toate elementele definitorii ale trupei, adică strofe nervoase și refrene melodice, multă tehnică și foarte mult feeling, precum și punctul forte numit Eric A.K., care nu este doar un supervocal, ci și un mare textier. Mai rar pe zona asta.

Din Wisconsin vin nervoșii Morbid Saint (Swallowed by Hell), cu un album de thrash ca la mama lui, apăsat, cu ritmuri de balamuc și vocal isteric, de îți vine să dai cu caciula de pământ și să începi să te miști necontrolat.

Așa cum Yoth Iria este ce ar trebui să fie Rotting Christ, așa și The Troops of Doom (A Mass to the Grotesque) este ce ar fi trebuit să fie Sepultura. Știm cu toții că frații Cavalera sunt niște fomiști, însă aici este vorba despre Jairo Guedz, chitarist pe Morbid Visions și Bestial Devastation (unde face și partitura de bas pe 5 piese). Împănat și cu pasaje death metal, albumul propune un arsenal de elemente clasice (colecție de riffuri simple și eficace, solouri smucite, voci cavernoase, pedale duble și un bas care iese în evidență fix când trebuie).

Heavy – Biff Byford și colegii săi nu se predau și nici nu capitulează, așa că Saxon (Hell, Fire and Damnation) sunt în continuare prezenți pe baricade și fac ce știu ei mai bine, adică ceea ce un vecin din copilărie numea “heavy de bulan”.

De mare adevăr și anvergură sunt și 2 albume ale mastermind-ului Brian Ross, adică Blitzkrieg (Blitzkrieg) și Satan (Songs in Crimson). Ambele albume sunt epice, directe, fără foarte mari compromisuri și scrise “pe rețetă” sau “ca la manual”. Parcă de data asta mi se pare mai tare Blitzkrieg, e mai puțin pretențios și mai mainstream. Si are solouri mai mișto.

Văd că fac ce fac și tot la moși mă întorc, așa că îi menționez și pe Cloven Hoof (Heathen Cross). Abia aștept să îl aud pe Klawz exlamând: Aoleu, aștia nu sunt trupă și nu au nici vocal! Vă sugerez să nu “vă uitați în gura lui” și să vă formați propria părere. Numai cine nu știe cine este Harry “Tyrant” Conklin poate face asemenea erori neforțate.

Îmi mai plac, fără a intra în detalii, fiecare din alte motive (dar în general nostalgie), Riot V (Mean Streets) și Portrait (The Host).

Nu în ultimul rând, am creat o categorie de trupe care nu știu ce stil cântă. Sau de fapt pot încerca să îi clasific, dar nu are rost. Merită ascultate cu atenție Iotunn (Kinship), Unto Others (Never, Neverland), Tribulation (Sub Rosa in Aeternum), Madder Mortem (Old Eyes, New Heart), Sarke (Endo Freight), Gaerea (Coma) și Alcest (Les Chants de L’Aurore).  

Nu o să mă refer la dezamăgirea anului, însă cu certitudine nu m-au impresionat albumele Opeth, Tyr, Dark Tranquillity, Swallow the Sun, Wintersun, Rotting Christ, Nocturnus A.D., Massacre, Rage și Leprous. Solstafir și Oranssi Pazuzu efectiv m-au amețit de cap. Știu că nu stau bine deloc la capitolul răbdare, dar nu mai insist.