Albumele anului 2024

10. Slash, Orgy Of The Damned (Gibson)
Ce sens are să pui un album de coveruri pe o astfel de listă sinoptică de sfârșit de an? Nu știu și nici nu vreau să dau impresia că mă interesează. Oricum, nu sunt coveruri, sunt standarde blues. Apoi, Orgy Of The Damned e unul dintre cele mai bune albume de blues(-rock) din ultimii ani. (La concurență cu Saratoga lui Eddie 9V.) Apoi, e Slash (cu mulți invitați.)

9. Zeal & Ardor, Greif (Self-released)
Cum era de așteptat, pe Manuel Gagneux a început să-l strângă stilul pe care și l-a inventat, așa, de poantă, în urmă cu vreo zece ani. Nu-i bai, gospel-black-metalul de pe primele trei albume Zeal & Ardor rămâne cea mai bună poantă din istoria genului. În mod deloc surprinzător, Manuel s-a întors la prima lui dragoste, rockul indie-alternativ. Care pe Greif sună a metal indie-alternativ. Sună bine. Am văzut trupa live în urmă cu câteva luni, totu-i OK, noul Zeal & Ardor se potrivește foarte bine cu vechiul Zeal & Ardor.

8. Sebastian Bach, Child Within The Man (Reigning Phoenix)
Sincer să fiu, Child Within The Man nu ar fi aici dacă nu Sebastian Bach l-ar fi înregistrat. Nu că n-ar fi bun, e excelent. Dar de la Blood Incantation la Category 7 multe trupe au scos discuri excelente anul ăsta. Dar Child Within The Man e comebackul lui Bach, cel mai fain album Skid Row de la Slave To The Grind încoace, esența pură a ceea ce americanii numesc heavy metal.

7. Thy Catafalque, XII: A gyönyörű álmok ezután jönnek (Season Of Mist)
Fiecare nou album Thy Catafalque pare să fie mai bun decât precedentul. Apoi peste câțiva ani lucrurile se așează, ierarhiile se mai schimbă. Ce nu se schimbă însă e capacitatea lui Tamás Kátai de a surprinde. Deși stilul e cam același, metal avangardist-alternativ cu elemente de folk și urme de black. Sau death, ca pe precedentul Alföld. Care a fost oarecum mai direct, poate ca efect al fatptului că formația a început să concerteze. Prin comparație, XII e din nou mai experimental. Și o plăcere de ascultat.

6. Bruce Dickinson, The Mandrake Project (BMG)
Cică nu toată lumea a fost încântată de The Mandrake Project. Unii s-au plâns că ar fi cam bătrânesc. Ce să zic, Dickinson are 66 de ani. La vârsta asta omu-și mai aduce aminte de cum era când era el tânăr, de cât de mult îi plăcea lui Deep Purple etc. Dickinson n-a mai scos un album solo de 19 ani. Aș fi pus The Mandrake Project pe listă și dacă n-ar fi fost bun. Dar e.

5. Blues Pills, Birthday (Pollinate Music)
Suedia e epicentrul blues-rockului în ziua de azi. Multe, foarte multe trupe de genul ăsta se mișcă pe acolo în ultima vreme și Blues Pills e cea mai faină dintre ele. În mare parte datorită lui Elin Larsson, care e ca o Janis Joplin fără tendințe autodistructive. Albumul de debut Blues Pills a fost atât de puternic încât i-a luat trupei zece ani ca să scoată unul mai bun. Fain că l-au numit Birthday, chiar dacă titlul se referă la altceva (cum sugerează coperta.)

4. Bon Jovi, Forever (Island)
Jon Bon Jovi și-a dorit toată viața să devină Bruce Springsteen și pe 2020 (albumul din 2020) a și reușit. Chiar am crezut la vremea aia că va fi ultimul. Dădea impresia de sfârșit de drum. La fel ca Forever. Care pare să fie un fel de album recapitulativ. Dar făcut cu cap, cu simțul măsurii. Jon încearcă să capteze aici spiritul diverselor epoci Bon Jovi, nu să updateze Runaway și You Give Love a Bad Name.

3. Mr. Big, Ten (Frontiers)
Când Pat Torpey a murit, povestea Mr. Big părea încheiată. Trupa a plecat apoi într-un turneu mondial de adio, numit The BIG Finish și gândit ca un final oficial-festivă de carieră. După toate astea a apărut Ten. Am putea să-l numim surpriza plăcută a anului. Iar noi, cei care am fost plăcut surprinși, sperăm să nu fie ultimul album al formației. Mr. Big sună așa de bine cu Nick D’Virgilio. Mă întreb dacă el a venit cu influențele Hendrix și Cream. Probabil că nu. În treacăt fie zis, ultimul concert al ultimului turneu a avut loc la Bistrița. Cine și-ar fi putut închipui așa ceva prin 91 când Mr. Big erau regii MTV-ul?

2. Nightwish, Yesterwynde (Nuclear Blast)
I-am vorbit pe Nightwish deseori de rău în ultimii ani și nu fără motiv, cred. Pe de altă parte, așa, după zece albume, un lucru e sigur: puțin trupe au contribuit mai mult la schimbarea metalului ca Nightwish. Și nu înspre bine. În același timp, diferența dintre Tuomas Holopainen și epigoni devine tot mai clară. Holopainen își urmează maniacal pasiunea, viziunea și rezultatele sunt tot mai surprinzătoare. Pe Human. :II: Nature Tuomas părea să se fi rătăcit puțin, dar iată că și-a găsit drumul înapoi spre metal fără probleme.

1. Deep Purple, =1 (earMUSIC)
Deep Purple refuză să moară. Ba au și un nou chitarist. Al câtelea Mark e ăsta, mai ține cineva socoteala? Ultimul, probabil. Precedentul disc, Turning to Crime, a fost un mic exercițiu de perfecțiune instrumentală, căci piesele nu erau compoziții Deep Purple, ci așa-zise coveruri. Iar Whoosh-ul din 2020 a fost, nu știu cum să spun, mai puțin scânteietor. Dar pe =1 scânteile zboară, zburdă. Mersi, Simon McBride. =1 e un fel de miracol. Nu cred că s-a mai întâmplat vreodată ca o trupă rock de vârsta asta să fi scos așa un album, adică unul care arată spre viitor, nu doar spre trecut.