Câteva dintre albumele anului 2024: un top aproximativ

În anul acesta am ascultat cam toate albumele bine cotate care au apărut (Spotify zice 455 de trupe). Iar unele albume m-au impresionat și le-am considerat chiar foarte bune. Însă acum, la sfârșit de an, când am hotărât să fac topul, mi-am dat seama că nu mai țin minte numele trupelor obscure pe care le-am ascultat și numele albumelor produse de ele. Pentru că o încercare de reconstituire ar fi fost sortită eșecului, am clasificat, folosind o ierarhie puțin arbitrară albumele trupelor importante care mi-au plăcut.

10. Evergrey – Theories of Emptiness
În 2024 au apărut puține albume de metal progresiv pur. Theories of Emptiness a fost unul dintre ele. În ce mă privește, prefer albumele din prima perioadă de activitate a trupei însă, până va apare In the Search of Truth partea a II-a mă mulțumesc și cu cele în stil nou. Tom Englund și compania au reușit să scoată în ultimii ani, cu regularitate, albume solide, dar fără să aducă noutăți stilistice. În cazul lor, se constată același lucru ca și la Dream Theater. Albumele nu coboară sub un nivel și, probabil, dacă le-ar lansa o trupă de începători, am zice că sunt geniale. De la veterani ne așteptăm însă la mai mult. Majoritatea pieselor de pe Theories of Emptiness sunt produse cu metoda pe care Evergrey au știut s-o folosească atât de bine și până acum:  un ritm alert, refrene catchy si câte două solouri de chitară executate cu virtuozitate.

9. Seven Spires – A Fortress Called Home
Cu ceva timp în urmă, două trupe de power metal încercau să se detașeze de pluton și să aducă ceva nou (dacă se poate vorbi de nou când ne referim la power metal). Una este Unleash The Archers iar cealaltă este Seven Spires. Și pentru că vroiam să pun și o trupă de power în top a trebuit să aleg între albumele lor apărute în acest an. Amândouă au cam aceeași valoare, dar Seven Spires o are pe Adrienne Cowan, o solistă vocală talentată și versatilă, așa că asta a cântărit mai mult în balanță. Adrienne l-a însoțit și pe Arjen Lucassen în ultimele turnee Ayreon și a fost invitată să-și aducă contribuția pe albumele altor trupe. Seven Spires combină, pe acest album, power metalul cu metalul simfonic iar  unele piese sunt suficient de complexe ca să se înrudească cu progresivul. Cowan folosește pe unele porțiuni si growling-ul atunci când vreas să evoce un dialog între forțele binelui și cele ale răului. Albumul marchează progresul trupei de la powerul pur către un power eclectic și sofisticat.

8. Tribulation – Sub Rosa in Æternum
Sub Rosa In Æternum continuă traiectoria pe care s-a înscris Tribulation de ceva timp, către un gothic tot mai melodic și mai soft. Albumul conține însă suficiente elemente de noutate ca să se detașeze totuși de cele anterioare. Tribulation par incapabili să producă albume slabe și sunt convins că Sub Rosa in Æternum va fi prezent in toate topurile de gothic metal.

7. Necrophobic – In the Twilight Grey
In the Twilight Grey marchează un alt moment de referință în discografia Necrophobic. Trupa oferă, ca de obicei, piese agresive dar surprinzător de melodice în stilul blackened death metal. Chitarele dezvoltă riffuri agresive, tremolouri și blastbeaturi care îl vor satisface pe orice amator de metal extrem. Acestea și vocea plină de ură și răutate reușesc să amplifice atmosfera apăsătoare caracteristică albumelor Necrophobic. Este In the Twilight Grey la fel de bun ca Mark of the Necrogram? Poate nu, dar se apropie destul de mult de capodopera trupei.

6. In Vain – Solemn
Solemn combină metalul progresiv cu melodeath și black melodic. Piesele sunt construite cu atenție la detalii, alternând momentele de intensitate brutală cu pasajele melodice. In Vain folosește doi vocaliști, combinând growling-ul cu refrenele cu voce normală ale căror armonii domină. Pe parcursul albumului întâlnim solouri de saxofon și momente în care sunt folosite viori sau alte instrumente clasice. Fiecare piesă are individualitatea sa iar unitatea albumului este dată de armoniile vocale.  

5. Wintersun – Time II
Wintersun este de fapt un supergrup alcătuit din muzicieni care au cântat printre altele cu Ensiferum, Megadeth și Nightwish. Albumele scoase de trupă apar la intervale mari de timp pentru că membrii trupei le dau drumul doar când sunt convinși că sunt perfecte. Time II e un album concept cu piese lungi unite de o temă care iese din când în când la suprafață. Albumul combină un power metal extrem cu elemente de metal simfonic.

4. Dark Tranquillity – Endtime Signals
Atunci când fac o recenzie la Dark Tranquillity tind să fiu puțin subiectiv pentru că e una dintre trupele pe care o ascult de mult timp și care nu m-a trădat (ca In Flames). Acesta este însă un top personal așa că nu numai că este tolerată subiectivitatea ci este chiar recomandată. De-a lungul timpului, Dark Tranquillity a scos albume mai dure și albume mai soft. Dimtre membrii fondatori a rămas doar Mikael Stanne, căruia i se alătură, dintre membrii stabili, doar Martin Brändström. Totuși calitatea melodeath-ului trupei rămâne, chiar dacă unii dintre membrii care păreau indispensabili au plecat.  Entime Signals este mai dur decât Moments dar, chiar și pe piesele dure, nu lipsesc pasajele melodice. Unele piese sunt memorabile, altele mai puțin dar chiar și cele mai banale sunt antrenante.

3. Iotunn – Kinship
Ceea ce iese în evidență prima dată atunci când asculți Iotunn este stilul vocal al lui Jón Aldará, bombastic, melodramatic, epic, care nu seamănă cu a altor soliști vocali. Kinship este un album de metal progresiv cu elemente de death melodic. Melodiile ți se înșurubează în minte bântuindu-te apoi toată ziua. Pe fiecare piesă întâlnim solouri de chitară sclipitoare și pasaje care imi aduc aminte de Insomnium.

2. Blood Incantation – Absolute Elsewhere
În 2019, Blood Incantation a reușit să intre în mai toate clasamentele de death metal ale anului cu albumul Hidden History Of The Human Race. Așa că albumul din acest an era așteptat de fani cu nerăbdare. Unele trupe reușesc să scoată un singur album bun iar ulterior nu mai sunt în stare să se ridice la același nivel. Din fericire Absolute Elsewhere nu a dezamăgit și a adus și noutăți stilistice. Pe parcursul albumului se alternează porțiuni de death melodic progresiv cu pasaje de muzică electronică care ne amintesc de albumele Tangerine Dream. Îmbinarea celor două genuri este naturală și fluentă iar riff-urile și solourile sunt originale.

1. Opeth – The Last Will and Testament
Într-un interviu recent l-am auzit pe Mikael Akerfeldt plângându-se că fanilor le plac doar albumele în care folosește growling-ul și nu vocea normală. Adevărul este însă că fanilor nu le plac ultimele albume pentru că multe dintre pesele neoprogresive de pe ele sunt plictisitoare și nu reușesc să reproducă originalitatea rockului progresiv clasic care a fost sursa lor de inspirație. Din fericire ultimul album îmbină în mod fericit metalul progresiv la care se pricepea Opeth atât de bine cu soundul neoprogresiv iar rezultatul este cel mai bun album Opeth din ultimii 10 ani. Structurile pieselor sunt neobișnuite dar după ce te familiarizezi cu ele încep să îți placă. Pe una dintre piese apare ca invitat Ian Anderson de la Jethro Tull care contribuie cu un solo de flaut iar pe altele ecourile rock-ului progresiv sunt evocate de melotron. Dar elementele retro nu domină ca în alte albume ci sunt izolate și sunt completate de structuri melodice caracteristice metalului progresiv.