Metal afurisit și ostil din 2024

Anul 2024 a fost unul spectaculos pentru metalul extrem, pe de o parte datorită relansării Metalfan.ro la 20 de ani de la versiunea originală a acestui cuib de viespi, pe de altă parte prin prisma bogăției de materiale discografice, o avalanșă de creativitate umană poate mai agitată în perspectiva invaziei inteligenței artificiale. Au apărut și câteva albume metal realizate de către AI dar sper că obiceiul să fie stârpit cu maximă celeritate de comunitate.
În selecția albumelor favorite din 2024 un potrivit punct de pornire au fost tricourile – să fim onești, uneori intrăm în contact cu o trupă remarcând mai întâi un tricou cu o copertă memorabilă iar asta rămâne un obicei sănătos, cu tot infantilismul pe care îl implică. Unele case de discuri susțin o strategie concertată privind design-ul tricourilor prin parteneriate cu artiști grafici atent selectați, dând un semnal că trupele din portofoliu au în comun și o agendă conceptuală ori de imagine, dacă nu chiar stilistică. Două case de discuri care funcționează pe acest principiu sectant, și de la care m-am ales cu albume pentru topul anual pornind de la tricouri zărite pe la tarabe și festivaluri sunt Debemur Morti din Paris si 20 Bucks Spin din Pittsburgh. Așa că selecția de albume recomandate mai jos – nu chiar top (în sensul că ordinea e irelevantă), dar orișicum o selecție filtrată din vreo sută de albume răsfoite – începe cu materiale de la cele două case de discuri.

Ulcerate – Cutting the Throat of God
Debemur Morti e o casă de discuri specializată pe horror cosmic lovecraftian post-Morbid Angel modernizat cu nuanțe psihedelice și murmur de sintetizatoare oculte. La Ulcerate din Noua Zeelandă ar mai fi ceva în plus, de cel puțin două albume încoace îi vede lumea ca pe niște Tool ai metalului extrem, aplicând o strategie comparabilă de destructurare sonoră și alcătuire geometrică a pieselor. Înainte de pandemie am fost părtaș involuntar la un concert al lor din care n-am înțeles nimic, dar lucrurile s-au mai clarificat la audiția de acasă. Albumul ăsta sună nu doar în spiritul tehnic explorat de trupă, ci acum e și oarecum melodic, și exact așa de amenințător pe cât sugerează titlul.

Akhlys – House of the Black Geminus
Tot la Debemur Morti am găsit și grupul black-metal american Akhlys, unul dintre cele vreo 10 proiecte ale controversatului Naas Alcameth, tânăr redneck din Colorado cu apucături războinice care descoperea la finele anilor 90 muzica celor de la Emperor și de atunci tot încearcă să o importe pe tărâm american. Dintre toate proiectele sale, Akhlys e cu câțiva pași mai în avangardă, împresurat de acea aură de oroare cosmică care e manifestul estetic al casei de discuri (o regăsim și la Ulcerate, Blut aus Nord și mare parte din portofoliul Debemur Morti). E o abordare în care ingineria sonoră “în valuri” are un rol de compoziție, nu doar de ambalare. E un black-metal care iese din coordonatele clasice – protagonistul are alte proiecte pentru păgânism și clasicele pretexte istorice ori meteorologice ale genului – aici e inspirat mai degrabă de cinematografia horror-SF.

Tzompantli – Beating the Drums of Ancestral Force
Cealaltă casă de discuri, 20 Buck Spin, oferă mai puțină avangardă, mai mult death-metal de modă veche dar arătând aceeași preocupare pentru ingineria sonoră și o prezentare grafică de excepție. De la ei am ales acest grup californian cu unele legături mexicane (unii membri desprinși din grupul latino-hardcore Xibalba). Trupa puțin supraponderală își inspiră imaginea amenințătoare din violența tradițiilor mezoamericane, însăși denumirea grupului fiind dată de o “instalație” morbidă din datinile respective documentate arheologic. Grupul apelează la strategia clasică de a invoca pretexte istorice pentru metalul extrem – ca și în cazul vikingilor, rușilor, celților etc. În cazul Tzompantli sună parcă mai amenințător-credibil decât la alții, poate pentru că alura stilistică e mai spre death-doom și asta vine cu mai multă solemnitate.

Terminal Nation – Echoes of the Devil
Tot de la 20 Buck Spin, poate tricoul cel mai arătos produs anul acesta e al celor de la Terminal Nation – alt grup american convertit de la hardcore la un death metal puternic motivat ideologic, care reușește totodată să evite clișeele metalcore pe care te-ai aștepta să le auzi la o trupă cu astfel de origini. Aici nu se cântă abstracțiuni, metafore și alegorii lovecraftiene, ci mai degrabă anti-capitalism, anti-excepționalism american, anti-pseudodemocrație, cât mai e voie și pe la ei să cânți din astea. Trupa evoluează spre ceva inspirat de clasici europeni precum Entombed și Bolt Thrower, dar experiența hardcore a membrilor aduce un plus de claritate retorică, un death metal mai răspicat decât eram obișnuit chiar și la clasici, cu un colorit suplimentar dat de câțiva invitați de la trupe hardcore-punk (Integrity) și power-violence (Sex Prisoner).

Blood Incantation – Absolute Elsewhere
Din aceeași mișcare de modernizare a death-metalului face parte și albumul favorit al lui Mike Portnoy pentru acest an, materialul americanilor de la Blood Incantation, care au dat semne privind o iminentă schimbare stilistică printr-o serie de concerte recente cu muzică ambientală. Două piese a câte 20 de minute organizate după metode de prog-rock clasic (în “tablete”) cu participarea notabila a unor membri Tangerine Dream și Hallas pentru un contrast puternic între sintetizatoare celeste și monstruozități death-metal din găuri negre și universuri paralele. Motivul pentru care Portnoy adoră albumul nu e neapărat ambiția prog-rock (sesizabilă mai mult în structură, esența rămâne death-metal), cât poziția proeminentă a tobelor în producție – practic e principalul instrument, chiar și vocea și chitara sunt înăbușite undeva în spate.

Inter Arma – New Heaven
Nu e vreo obsesie personală sau un bias al acestei selecții, anul 2024 chiar a fost sub zodia Morbid Angel – dacă o fi existând vreo astrologie a istoriei metal, s-a sincronizat cu vremurile: pandemie, războaie, TikTok, o impresie generală că înnebunește lumea, senzația că extratereștrii stau să iasă la iveală după înscăunarea lui Trump, ori tentacule vor coborî din ceruri în noaptea de Revelion. Așa că, cu riscul unei oarecare monotonii în această, mai bag o trupă care deservește cultul respectiv în mod exemplar, de data asta de la Relapse Records. Nu chiar death-metal de la un capăt la altul, ci amestecat cu felii post-metal moștenite de la Neurosis și ceva doom funebru rezidual de la începuturile trupei.

Knoll – As Spoken
Trupă tânără din Tennessee care cântă cu spume la gură și flegmă pe microfon, din anturajul post-grindcore al mai cunoscuților Full of Hell. “Funeral grind” e eticheta sub care îi caracterizează unii prin analogie cu mai cunoscuta nișă funeral doom. E o generație de trupe grindcore care au abandonat miza obscenității de dragul obscenității sau a extremismului body horror de la începuturile carierei Carcass, pentru subiecte mai interesante-criptice, ocazional politice ca omagiu adus pionierilor Napalm Death dar nu predominant politice. E mai mult My Dying Bride clasic în versuri decât ai putea bănui, n-ai spune că cineva care se izbește cu microfonul în creștet ar folosi cuvinte ca vetust, angular, augury, ideosphere. Nu că s-ar înțelege ceva din răcnitul respectiv, dar nu e ceva ce auzi în fiecare zi.

Kanonenfieber – Die Urkatastrophe
Din Bavaria s-a ridicat o trupă care trăiește din spiritul războiului și își scrie versurile din jurnalele de război ale străbunicilor membrilor trupei. I-am prins în ceea ce probabil a fost concertul anului 2024 pentru mine – la pachet cu Panzerfaust, pe o scenă luminată cu lămpașe și amenajată cu saci de nisip și sârmă ghimpată, cu membrii trupei îmbrăcați în izmene albe de tranșee atârnate de bretele și cu vocalul purtând coiful lui Otto von Bismarck. N-am priceput mare lucru din versuri dar recuzita sugerează că e mai mult despre Primul Război Mondial și iminența celui de-al Treilea (al Doilea e evitat cu politețe având în vederea originile trupei). Aș trișa la categoria asta să recomand și albumul Panzerfaust, dar dacă e să aleg un singur album din noul val de war-metal, bavarezii sunt cei mai pe val în momentul ăsta.

Hauntologist – Hollow
Tot în Europa cu chef de război, de data asta din Cracovia – din cenușa, sau pauza luată de Mgla și Kriegsmachine – s-a desprins un nou proiect pe nume Hauntologist, cu un album alunecos care la prima ureche gravitează în jurul Mgla dar o face pe o orbită alungită, încât piesele în mod frecvent se iluminează, lipsite de note joase și cu versuri/titluri onirice din cu totul alte sfere tematice decât ar sugera originile proiectului. Vezi ce înseamnă Hauntology la Derrida, pentru un punct de pornire în concepția proiectului care se dorește mai literar și mai intelectual decât ce se putea face în trupele din care s-a desprins. E și o confirmare că poate cel mai bun lucru din Mgla a fost dintotdeauna toboșarul, ori cel puțin acolo e cheia de inovare a trupei, iar aici i se acordă și mai mult spațiu de manevră, peste un concept despre cimentul și fantomele modernității.

Chapel of Disease – Echoes of Light
Iarăși din partea germană și tot un proiect care a migrat treptat dinspre metal extrem-întunecat spre forme tot mai aerisite, conduse de solo-uri luminoase de chitară. Unele compoziții de aici încep să bată spre Lake of Tears și Tribulation, doar vocea death-metal mai e o reminiscență din concepția originală bolnăvicioasă a trupei. Unii cronicari au glumit caracterizându-i drept un chitarist Eagles rătăcit într-o trupă death-metal, are acele solo-uri voioase care i-au ajutat să iasă în evidență pe In Flames la începutul carierei. Așadar nu se înscrie chiar în spiritul extrem al acestei selecții decât prin inerția portofoliului trupei; e recomandarea pe care se pot deschide cadourile de Crăciun.