2024: așteptări și deșteptări

Mai mult despre așteptări și mai puțin despre revelații a fost anul muzical 2024 pentru mine, spre deosebire de cel precedent. Numesc revelații acele trupe sau albume ivite de niciunde, care te lovesc în moalele capului și ajungi să le asculți pe repeat de zeci de ori, ceea ce la ritmul actual de apariție e mare lucru, lucrurile nu mai stau ca acum vreo 20 de ani când frecai caseta sau cd-ul pana se strica.

Așteptările vin în general de la trupe pe care le cunoști, le iubești și, atunci când noul album îți răsună în sfârșit în urechi, îți pot stârni fiori de plăcere sau dezamăgirea de a simți nimic. Cel mai mult mi le-a înșelat anul acesta noul My Dying Bride (The Mortal Binding), care își continuă pana de inspirație cu compoziții monotone, lipsite de acele accelerări și schimbări de tempo care îmi desfătau cândva auzul. Spunea Aaron într-un interviu că faptul că el împreună cu chitaristul Andrew Craighan au fost nevoiți, din lipsă de manager, să se ocupe și de partea de promovare a generat disensiuni, tensiuni și erodare și a afectat muzica în sine. Păcat! Nemulțumirile acestea s-au tradus prin plecarea lui Aaron în trupă chiar imediat după lansarea albumului, fiindcă avea nevoie de o „pauză”. Vom vedea dacă e o decizie temporară sau nu. Și, într-o mai mică măsură, m-a dezamăgit ultimul Sólstafir, Hin Helga Kvöl, parțial și din cauza producției.

Am zis să încep cu partea negativă, că oricum nu știu să fac topuri, nu mă pot hotărî să pun trupele într-o anumită ordine a preferințelor. Dar știu că am totuși un „albumul anului” , care se detașează net de celelalte, și acela vine de la o trupă ce mi-a împlinit așteptările: Opeth – The Last Will and Testament. Drept e că i-am așteptat cam multișor, chiar daca nici ce-au scos în ultimii vreo 15 ani nu mi-a displăcut, dar parcă  prea o dăduseră pe flower power, pierduseră acel echilibru din combinația de influențe care-i caracteriza în defavoarea celei esențiale. Nu că aici nu ar fi prezentă zona anilor 70, din moment ce însuși Ian Anderson cu flautul lui fermecat îmbogățesc piesa “§4”, pentru a livra apoi un moment de recitare în piesa “§7”. (Fun fact: Åkerfeldt l-a contactat pe Anderson strict pentru prestația poetică, pentru că îi plăcuse timbrul său vocal dintr-un interviu dar, dacă tot a fost să colaboreze, acesta din urmă i-a întrebat: dar nu vreți și un solo de flaut? Cum s-ar spune pe la noi, “mănânci, calule, ovăz?”. Deși nu era prevăzut în structura inițială a pieselor, s-a făcut loc). Alături de el, mai figurează ca invitat și Joey Tempest în fragmentul “§2”. Albumul este unul conceptual, ce alcătuiește narativ un puzzle cu răsturnări de situație cu accente de melodramă, cele 7 piese numerotate reprezentând fragmentele testamentului lăsat de capul unei familii celor trei copii ai săi, doi gemeni și “A dreadful daughter of wretched martyr / Sick to marrow and to bone” plus o a opta, A Story Never Told, venită dintr-o altă perspectivă. Trupa a găsit, zic eu, echilibrul perfect aici dintre latura agresivă și cea melodică, dintre death metal și progressive rock, dintre vechi și nou, alcătuind un album unitar, care curge frumos și cu fiecare ascultare adaugă nuanțe noi receptării. O bijuterie! Growlingul lui Åkerfeldt, aproape abandonat după Watershed, s-a întors, odată cu chitările mai abrazive, într-o minunată combinație de armonii ce alătură instrumentația clasică de metal cu sunete de harpă și tot felul de instrumente cu clape (pian, mellotron, Hammond, etc.), o alternanță echilibrat compusă de pasaje în forță și atmosferice.

Apoi, într-o ordine aleatorie, mai sunt câteva albume care mi-au plăcut, dar nu chiar piesă cu piesă integral, cum e cazul cu Opeth, cele mai multe provenind tot dintr-o zonă de confluență între mai multe stiluri muzicale:

Madder Mortem, cu Old Eyes, New Heart ar fi unul dintre ele: mi-au oferit ce așteptam, un album diversificat, trecând de la riffurile puternice ale lui BP Kirkevaag de pe Master Tongue până la accentele de blues și country de pe On Guard și grandoarea barocă de pe Unity. Iar Agnete rămâne una din vocile mele preferate din metal, cu toate nuanțele și registrele ei, de la agresiv, (The Head That Wears the Crown) la duios și melancolic (Hard Rain), de laaccentele punk de pe Towers la cele bluegrass de pe Here and Now, încheind cu accentele bittersweet de pe Long Road. Poate vom mai povesti despre Madder Mortem și Old Eyes…

Tot în jurul vocii, cea a lui ICS Vortex, este centrată și următoarea mea preferință muzicală a anului, Borknagar – Fall. Aici e o treabă foarte subiectivă, dă-mi orice Borknagar și sigur îmi va plăcea, doar așa, fiindcă-mi picură triluri în urechi! E o plăcere vinovată care îmi desființează orice mecanism critic. Deși undeva, încercând să păstrez o brumă de onestitate și obiectivism, aș crede că Fall nu ar prinde un top trei al preferințelor personale în materie de albume Borknagar.

Să zicem că eu și sunetele mai electronice nu suntem așa buni prieteni, dar cu  Melodies of Atonement Leprous ispășește acest păcat printr-o abordare ceva mai reorientată spre metal. Silently Walking Alone, piesa de deschidere, ridică o ștachetă menținută sus și în continuarea albumului și împlinind  niște așteptări peste care au trecut vreo trei albume. M-a surprins faptul că îmi place atât de mult un produs pe care chitara e mai puțin vizibilă, remarcându-se pe o singură piesă, Sunken Ship, Artificiile lui Solberg creează linii vocale puternice, susținute mai ales de sintetizatoare și tobe, atmosfera generală degajată oferă un melanj de cerebral și emoție, mai puțin abstract, în aparență mai simplu dar de o mare intensitate, cu refrene catchy care te bântuie mult timp după ce le-ai ascultat (never go alone, never go alone…).

Tot din zona post/avantgarde/imposibil de încadrat stilistic vine și al n-șpelea proiect al lui Vicotnik, omul care anul trecut a adus pentru mine albumul anului (Dødheimsgard – Black Medium Current), Doedsmaghird, trupă aflată la debut cu Omniverse Consciousness. În noul proiect îl are alături pe Camille Giradeau, chitaristul (mai nou și tobar) care îl asistă în showurile Dødheimsgard. Ce faci când vrei să colaborezi cu cineva dar nu e membru permanent al trupei tale?! Mai faci un proiect, pe care să experimentezi în voie, fără constrângerile unei anumite consecvențe cu tine însuți, cu creațiile precedente. M-a cucerit prin stranietate, prin alăturări inedite și imprevizibile de sunete ce captează atenția și curiozitatea, ca și cum compoziții din mai multe universuri cuprinse în mintea aceluiași om  s-ar intercala și s-ar îmbina într-una singură. Psihedelic, exotic, nebunesc și astral, albumul este, de fapt, o continuare mai directă, mai puțin sofisticată a lui Black Medium Current.

Observ acum că preferințele mele numără cam multe trupe norvegiene, se pare că muzica aflată la confluența genurilor a devenit pentru ei ceea ce era blackul înainte. Însă nu totul este despre căutarea de alăturări inedite, uneori vrei să te întorci la genurile clasice, să alternezi momentele de captivare oferite de inedit cu cele de revenire la un stil familiar. Am remarcat cel mai recent album solo Bruce Dickinson – The Mandrake Project. Chiar și aici, ceea ce mi-a atras a fost diversitatea. Absența structurii clasice (strofă/refren) previzibile, partitura vocală cu nuanțe teatrale, aranjamentele orchestrale, riffuri interesante, toate arată că  reluarea colaborării lui Dickinson cu chitaristul și compozitorul Roy Z s-a concretizat într-un album mai bun decât ce a scos Maiden în ultimii 15-20 de ani. Mi s-a părut puțin ciudată alegerea de a termina albumul cu piesele cele mai lente, parcă destabilizează un pic structura, alternanța de stări generate de ascultare….

Nu puteam să nu ajung și în zona folk metal, o zonă care mă binedispune și-mi creează energie pozitivă, genul de muzică pe care o ascult în timp ce lucrez, fiindcă nu necesită o atenție 100% dedicată, dar oferă energie. Se poate consuma și cu bere, nu în timpul lucrului, evident. Ensiferum a revenit în 2024 cu cel de-al nouălea album, Winter Storms, fiind cam ceea ce mă așteptam: orchestrații epice, tematică războinică, muzică directă și foarte accesibilă. Colaborarea cu Madelein Liljestam, vocalista Elaine, conferă contrapunctul baladistic al unui disc care, fără să reprezinte o întoarcere la pagan metalul de început, este reprezentativ pentru ceea ce reprezintă Ensiferum în zilele noastre. Am ezitat dacă să includ în această listă Ensiferum sau Tyr, așa că le-aș pune la egalitate, că-s cam din aceeași categorie, cu un album lansat la 4 ani de la precedentul și din țări nordice al căror nume începe cu F. Tyr aduce în 2024 Battle Ballads, un album dinamic balansat de dramatismul pasajelor lente, solemne, de pe care remarc în special Torkils Døtur și Vælkomnir Føroyingar și mă gândesc dacă nu cumva cântatul în limba maternă nu-i face să se simtă mai confortabil și în compoziție.

Mörk Gryning este o trupă activă încă din 1993, care a supraviețuit peisajului zbuciumat al black metalului acelor ani… cam până în 2005, când au luat o pauză de vreo 15 ani. Dacă esența multor trupe de black din perioada respectivă încă active în prezent s-a diluat până la dispariție, lor pauza le-a prins bine, fiindcă nu și-au pus ideile din ce în ce mai puține în albume de complezență. În 2020 au revenit cu Hinsides vrede, iar acum, după încă 4 ani, apare un alt album, Fasornas tid, adică “vremea ororilor”. Cu toții i-am văzut pe cavalerii Apocalipsei dându-ne târcoale în acest interval de vreo patru ani: pandemie, război la graniță, fenomene meteo extreme… Conflictul dintre bine și rău este o temă universală, dar niciodată epuizabilă. El generează, în cazul blackerilor suedezi, un album cu o producție curată, cu o muzică incisivă, dar și cu atmosferă, într-o alternare de secvențe vocale growl și clean ce urcă pe alocuri cu inflexiuni ce-mi aduce aminte de stilul vocal Borknagar, cuprinse într-o succesiune de riffuri și tremolo-uri ce alcătuiesc o atmosferă epică, bombastică, à la Dimmu Borgir  precum în An Ancient Ancestor Of The Autumn Moon sau dezlănțuie vijelii precum în Tornet, piesă ce beneficiază de contribuția vocală a lui C. de la Avslut. Elementele de folk/pagan pe care m-am certat o jumătate de oră cu un prieten dacă sunt sau nu și în ce măsură fac din trupă una folk metal au fost pentru mine cireașa de pe tort. Și nu, nu este folk, e un fel de “folc hevi blec”, vorba unui contemporan, dar în principiu black.

Yoth Iria aduce cu Blazing Inferno, la trei ani de la debut, inspirația pe care o caut de vreo 15-20 de ani încoace pe albumele Rotting Christ. Jim Mutilator, compozitorul pieselor, cu o lungă carieră de basist și textier în spate, aduce aici esența dramatismului muzical grec, unul care se alcătuiește în cazul fără orchestrații pompoase, din blast și riffuri. De la prima până la ultima piesă, tempo-ul amintește de ceea ce așteptam de la Rotting Christ. Albumul începe direct, fără  intro sau construcție gradată a tensiunii. Toba susține, prin bătăi simple și clare, piesele care-și găsesc nuanțarea exprimării în coruri și sunete aparținând unor instrumente mai exotice (pe Rites of Blood and Ice, de exemplu, una din piesele de rezistență), pendulând între black melodic și heavy metal clasic.

Ziceam că nu pot să fac topuri dar, ca o direcție generală și sintetizând, 2024 mă lasă cu câteva albume care îmi vor fi mereu aproape de suflet, pe lângă multe altele care m-au încântat pe moment dar timpul probabil le va șterge din memoria auditivă. Ele ar fi mai ales Opeth, Leprous, Madder Mortem, Mork Gyning și Borknagar. Ce așteptări am de la 2025 pe plan muzical? Cât mai multe albume noi, inovative, care să aducă un plus experienței de ascultare a muzicii, concerte și festivaluri reușite. Celtic Transilvania a devenit deja pentru mine un ritual, iar acum salut cu mult entuziasm revenirea Dark Bombastic Evening.