Retrospectiva Rock 2024

În 2024 au apărut atât de multe albume rock, încât ai crede că vine sfârșitul lumii. De la black-thrash la stoner, de la glam la prog și de la heavy la brit-pop, toate trupele au avut ceva de zis în 2024. Este anul în care frații s-au împăcat iar o trupa fără niciun membru în viață a scos un disc și a fost introdusă în Rock’n’Roll Hall of Fame. Este anul în care au scos albume până și David Gilmour, Mark Knopfler și Eric Clapton (și Willie Nelson, două, dar el are circumstanțe atenuante, pentru că fumează iarbă la greu).
Cu toate acestea, hai să nu ne îmbătăm cu apă rece și să ne uităm la cifre. Conform analizei făcute de cei de la Ultimate Classic Rock, cel mai bine vândut album rock al anului 2024 are 47 de ani, se numește Rumours și a fost scos de Fleetwood Mac în 1977. El este abia pe locul 34 în topul Billboard al vânzărilor pe 2024, la mare luptă cu alte noutăți precum Creedence Clearwater Revival – Chronicle (1976) sau Queen – Greatest Hits (1981). În total, sunt doar vreo 30 de albume rock în acest top 200; Nirvana se află pe un meritoriu loc 93, cu Nevermind (1991), mult de-asupra celor de la Creed care încheie clasamentul pe locul 199 – semn că publicul încă distinge între original și copie.
De aici trag concluzia că muzica rock (cu toate sub-genurile ei, “from Hank to Hendrix”, cum zicea Neil Young) a redevenit o muzică de nișă, foarte departe de expunerea pe care o avea în anii ‘60-’90 ai secolului trecut. Cu toate acestea, datorită tehnologiei, nișa noastră este extrem de aglomerată, cu noi trupe și noi albume care apar săptămânal, la care ai acces instant prin Youtube sau streaming. Toate sub-genurile sun bine reprezentate, iar tehnologia le permite trupelor să sune exact cum vor. Inspirația, însă, nu poate fi înlocuită, iar trupele care aduc ceva nou în muzică rock sunt din ce în ce mai rare.
Din toată această avalanșă o să trec în revista albumele care mi-au atras atenția în 2024 și pe care am apucat să le ascult măcar de câteva ori.

Ianuarie a început într-o notă macabră, cu cel de-al cincilea album Lucifer. Trupa Johannei Andersson a scos până acum albume relativ bune, fără însă a reuși să creeze “acel” album definitoriu pentru genul retro-occult-doom. V e un pas bun în această direcție, cu piese ca A Coffin Has No Silver Lining și Maculate Heart. Dacă tot am amintit de Johanna, merită menționat și mai celebrul ei soț, Nicke Andersson, baterist la Lucifer/Entombed și chitarist/vocalist la Hellacopters – dacă îți place garage-rock-ul Hellacopters, urmărește apariția noului album Overdriver pe 31.01.2025 – piesele lansate până acum, Leave a Mark  și (I don’t wanna be) Just a Memory, sunt excelente!

În februarie a apărut noul album Obsessed, Gilded Sorrow. Wino, acest  Lemmy american, a pus on hold multele sale proiecte și colaborări (solo, Spirit Caravan, Saint Vitus, etc.) ca să se concentreze pe trupa sa de suflet. Dacă Sacred a fost pentru mine unul dintre albumele anului 2017, Gilded Sorrow nu m-a mai impresionat la fel de mult. Dar Stoned Back to the Bomb Age rămâne un mamut de piesă, cu un titlu pe măsură.

Și ajungem la martie și aprilie, lunile cu cea mai mare producție muzicală. Judas Priest au continuat a nu-știu-căta lor revenire cu Invincible Shield, un album mai înclinat spre greutatea lui Painkiller (1991) decât spre melodicitatea lui Defenders of the Faith (1986), ceea ce înseamnă că mi-a plăcut mai puțin decât predecesorul, Firepower (2018). Panic Attack, Crown of Horns, Giants in the Sky sparg monotonia unui album, de altfel remarcabil, având în vedere media de vârstă a trupei (originale).

Mai departe, avem două albume care vin, la propriu, din pădurile Norvegiei. Mai întâi, Fenriz (Darkthrone) și Apollyon (Aura Noir) au format Coffin Storm și au scos Arcana Rising, un foarte bun album de metal tradițional underground, circa early 80’s; apoi Darkthrone au venit cu It Beckons us All, care continuă linia muzicală începută cu Arctic Thunder (2016). Ambele albume sunt o declarație de dragoste a unor oameni de 50+ ani pentru muzica pe care au crescut (Iron Maiden, Mercyful Fate, Bathory, Celtic Frost, etc.). Este un joc de puzzle relaxant, făcut din plăcere, în care poți recunoaște influențe, sunete, riff-uri clasice. Atenție că pe Coffin Storm e Fenriz la voce!
Un pic mai la vest, în UK, Friends of Hell au scos God Damned You to Hell. Trupa este afiliată casei de discuri Rise Above Records, a lui Lee Dorrian de la Cathedral – un sanctuar pentru orice formă de rock/metal proto/retro. Friends of Hell nu sunt rupți de rădăcinile nordice pentru că vocalist este Per “Hellbutcher” Gustavsson de la Nifelheim. Stilul este însă heavy/doom, oarecum aproape de ce face Grand Magus, despre care vom vorbi un pic mai departe.
Tot în martie, Midnight mi-au îndeplinit cele mai Hellish Expectations, venind cu un mesaj pozitiv, Fuck Off and Live (!!). High on Fire, trupa lui Matt Pike de la Sleep, au scos Cometh the Storm, un album incredibil de heavy, mai mult sludge decât stoner. Și o nouă trupa americană, Hands of Goro, m-au surprins cu 35 de minute de retro-metal inspirat.

Schimbând puțîn (mai mult) registrul, luna martie a însemnat și lansarea colaborării dintre Liam Gallagher – voce (Oasis) și John Squire – chitară (Stone Roses), cu un album anunțat cu surle și trâmbițe că fiind noul Revolver (The Beatles, 1966). Mă rog, Liam declara asta. Albumul nu e rău deloc, evident că nu e Revolver, dar este un melanj foarte reușit între riff-urile clasice ale lui Squire (fan Jimmy Page) și voce/atitudinea lui Liam, care a băgat punk-ul în pub-rock. Sunt piese classic rock care ar merge mai bine pe o continuare a lui Second Coming (1994) – Stone Roses decât pe un album Oasis și asta pentru că aici Liam cântă uneori blues. Pe I’m a Wheel ai impresia că asculți un jam session Beatles (circa 1968) iar pe Love You Forever, un duet Lennon/Hendrix. În rest, “Thank you for your thoughts and prayers / And fuck you too”, cum zice Liam pe Make It Up As You Go Along.
Că tot eram în UK, îi menționez și pe The Libertines. Fiindcă scot câte un album o dată la 10 ani, nu ai cum să te plictisești de punk-ul boem al lui Carl Barât și Pete Doherty. All Quiet on the Eastern Esplanade (2024) este plin de piese catchy, precum Run Run Run, Merry Old England, Oh Shit și, mai ales, Night of the Hunter, un fel de Lacul Lebedelor cu gangsteri londonezi de-ai lui Guy Ritchie.
Încă nu am terminat cu lansările din martie – aprilie, pentru că din SUA au venit două albume care apar zilele astea în mai toate clasamentele de final de an.

Astfel, The Black Crowes au revenit cu Happiness Bastards, după o pauză de vreo 10 ani, urmare a împăcării dintre frațîi Chris și Rich Robinson. În definitiv, era și păcat ca The Black Crowes să nu mai existe fiindcă cei 2 mai pot scrie piese memorabile: Bedside Manners, Rats and Clowns, Wanting and Waiting fac din Happiness Bastards cel mai bun album Black Crowes de la By Your Side (1999) încoace. Trupa este întinerită (doar frații au rămas din componența originală) iar live sunt impecabili – chiar mă gândesc, ce bine ar suna un concert împreună cu The Quireboys (care au revenit și ei anul acesta cu un disc foarte bun, Wardour Street), ca un fel de reeditare a concertelor Rolling Stones/Faces de la începutul anilor ‘70!

Și, în sfârșit, the last men standing din grunge, Pearl Jam au scos Dark Matter. Un album pe care l-am ascultat în continuu câteva săptămâni, pentru că mi-a reamintit de ce Pearl Jam înseamnă ceva special pentru mine. Piesele de pe Dark Matter au ceva din aerul primelor albume Pearl Jam, dar furia de pe React Respond, Running sau Scared of Fear este mai controlată decât era pe Vs (1993) sau Vitalogy (1994). Este de vină vârsta, care îl face pe Eddie Vedder să compună versuri introspective și chiar o piesă dedicată fiicelor sale – delicata Something Special.

În luna mai am avut parte de câteva lansări interesante, atât din partea numelor consacrate cât și din underground. Slash a scos Orgy of the Damned, un album de blues, destul de cuminte, la care au participat Chris Robinson, Billy Gibbons, Iggy Pop, Paul Rodgers, Brian Johnson, Beth Hart, etc. Mă mir că nu l-a invitat și pe prietenul său Lenny Kravitz, dar nici acesta nu s-a plictisit pentru că și-a lansat propriul album – Blue Electric Light; de data această, principala inspirație a lui Lenny Kravitz a fost Prince. Piesa titlu este compusă în spiritul celebrei Purple Rain, iar Bundle of Joy sau Heaven s-ar fi potrivit, fără probleme, într-o ediție Top of the Pops de prin ‘84. Recunosc că îmi plăcea mai mult Lenny Kravitz când se inspira din James Brown și Jimi Hendrix. Dacă e să vorbim despre un artist care nu s-a schimbat prea mult, atunci iată-l pe Sebastian Bach. Spre deosebire de foștii colegi din Skid Row, aflați într-o degringoladă totală, în căutarea celui de-al 20-lea vocalist, Sebastian Bach face pe Child within the Man ceea ce a făcut din totdeauna: heavy rock/metal simplu și captivant.

Din underground, Uncle Acid & The Deadbeats ne-au propus o incursiune în lumea filmelor horror italine, de categoria B, din anii ‘70-’80. Cu toate că ceva mai specific și mai nișat nici că se putea, Nell’ Ora Blu reușește să fie, în opinia mea, cel mai interesant album al anului. În acest soundtrack al unui film fictiv nu ai parte de niște piese propriu zise (cu intro/strofă/refren/solo/outro), ci de o atmosferă pe care Kevin Starr & co o creează din pasaje doom, psihedelice, prog, peste care suprapun diverse efecte și dialoguri în italiană, interpretate chiar de doi dintre actorii originali ai genului (Franco Nero și Edwige Fenech). Dar nu totul este așa de întunecat în undergorund, dovadă debutul lui Caldwell, un tânăr artist din New Orleans, promovat de Rise Above Records; albumul este o mostră reușită de pop-rock psihedelic, în genul primelor piese Pink Floyd, Beatles circa Magical Mystery Tour sau orice altă trupă șaizecistă punându-și make-up pentru Summer of Love ‘67. Și dacă tot suntem pe acest teritoriu, mai amintesc de The Lemon Twigs, trupa fraților mulți-instrumentali Brian și Michael D’Addario, din New York, care au scos al 5-lea album, A Dream Is All We Know, plin cu melodii relaxate, însorite, în spiritul Beach Boys sau early Beatles; în ciuda vârstei lor destul de fragede, frațîi D’Addario au și piese demne de niște junkies mai asezonați, gen Hell on Wheels, de pe Songs for the General Public (2020), care zici că e compusă de David Bowie.

Am ajuns, în sfârșit la mijlocul anului, când încep fest-urile și se reduc noile lansări.
În iunie am ascultat cu mare plăcere The Return of Tomorrow de Fu Manchu, o trupă care, la fel ca AC/DC, Ramones sau Motorhead, scoate, odată la câțiva ani, același album dar cu o altă coperta. Când m-am plictisit de stoner am pus ceva heavy metal tradițional, adică The Host, noul album al suedezilor de la Portrait, trupa pe care o poți vedea în octombrie 2025 la Old Grave Fest.

Și ajungem în iulie, luna în care au apărut două dintre albumele mele preferate. Orange Goblin au revenit, după o pauză de 6 ani, cu Science, not Fiction – cel mai bun LP al lor de la Eulogy for the Damned (2012) încoace. Orange Goblin sunt o trupă woking class, aflată de 30 de ani on the road (îi poți vedea și la Rockstadt în 2025), sunt un fel de Motorhead al stoner-ului britanic și au în spate câteva albume de referință, precum Coup de Grace (2002) sau Time Traveling Blues (1998). Pe Science, not Fiction sunt incisivi, revigorați din punct de vedere muzical (Fire at the Center of the Earth is Mine, Not Rocket Science, Cemetary Rats) și aducând în discuție subiecte din zona socială, gen pandemia și vaccinarea, care o iau ușor înspre teorii ale conspirației (False Hope Diet, End of Transmission). Vocalistul/textierul Ben Ward era mai relaxat în trecut, poate nu trebuia să se lase de băut.

Al doilea album al lunii iulie este excelentul =1 – Deep Purple. Cu noul și mult mai tânărul chitarist Simon McBride, trupa a scos un set de piese care mă duc cu gândul la perioada lor de glorie din anii ‘70. Demult n-au mai sunat Deep Purple atât de… Deep Purple, ca pe Portable Door, Old-Fangled Thing, Pictures of You, Lazy Sod, Now You’re Talkin’, etc. Erau indicii asupra acestei reveniri încă de pe InFinite (2017), vezi Time for Bedlam și All I Got is You, dar =1 depășește orice așteptări. Cum semnificația titlului =1 este că toate se simplifică în final și converg  către 1, aș putea trage concluzia că Deep Purple Mk IX și Deep Purple Mk II =1.

În august am avut parte de o altă supriză, și anume noul album Smashing Pumpkins – Aghori Mhori Mei. Smashing Pumpkins sunt o trupă de suflet, de care însă m-am îndepărtat treptat după Mellon Collie (1995). Disoluția componenței originale, grandomania crescândă a lui Billy Corgan, care visa numai albume triple și virajul către muzică electronică și goth m-au făcut să îmi pierd speranța că va mai apărea vreodată o muzică Smashing Pumpkins asemănătoare cu cea de la începutul anilor ‘90. Ei bine, m-am înșelat. Aghori îl are pe Jimmy Chamberlin la tobe și pe James Iha la chitară, durează sub 45 de minute și, cel mai important pentru mine, are chitară! Multă chitară electrică și multe riff-uri grele, ca cele de pe Siamese Dream (1993)! La fel ca 72 Seasons (2023) al celor de la Metallica, piesele de pe Aghori par compuse din bucăți de piese de pe albumele clasice, ceea ce le dă, instant, un aer familiar. Chiar dacă nu excelează la capitolul originalitate, Edin, Pentagrams, Pentecost, Goeth The Fall îți reamintesc ce au însemnat Smashing Pumpkins “la vremea lor”.
Tot în august au reapărut și cei de la Blues Pills cu albumul Birthday, un titlu normal având în vedere proaspăta calitate de mamă a vocalistei Elin Larsson. Noile piese sunt tot blues rock, dar par un pic mai “lustruite” și accesibile, de parcă trupa ar avea în vedere deschiderea către un public mai larg, ceea ce nu e rău deloc.

Toamna a început cu un nou album Castle, Evil Remains. Chiar dacă nu marchează vreo schimbare stilistică, piesele sunt mai inspirate decât pe ultimele două producții și observ că au adăugat un strat serios de heavy metal peste fundația alcătuită din împrumuturi de la Saint Vitus sau Pentagram. Iar vocea lui Elizabeth Blackwell sună pe Evil Remains mai demonic ca niciodată!
Ca să rămânem tot aceeași zona, menționez și super-grupul Legions of Doom, alcătuit din veterani ai scenei doom americane. Practic este vorba despre o varianta extinsă a trupei The Skull, formată în 2012 din trei membri ai legendarei Trouble, printre care și vocalistul Eric Wagner. După moartea acestuia, în 2021, ceilalți muzicieni au invitat pe post de vocalisti pe Scott Reagers de la Saint Vitus și pe Karl Agell de la Corrosion of Conformity (din perioada Blînd, 1991), au folosit piese deja compuse și au lansat anul acesta albumul The Skull 3. Cu un asemenea istoric, este clar la ce să te aștepți, dar poți găsi cu lupa câteva mici nuanțe, de exemplu All Good Things este mai mult Trouble, în timp ce Lost Soul reamintește de Saint Vitus. Albumul culminează cu Heaven, ultima înregistrare a marelui Eric Wagner.
După atâta doom, am simțit nevoia de ceva mai rapid și am găsit noul Bewitcher, intitulat Spell Shock. Bewitcher este una dintre trupele mele preferate de black-thrash, pentru că evită monotonia formulei “Motorhead+Venom cântat la 200 km/h” și au influențe și piese ceva mai variate – vezi We Die in Dust și Starfire Maelstrom.

Octombrie a marcat încă trei lansări interesante. Mai întâi Grand Magus cu Sunraven, o revenire la sunetul din prima parte a carierei lor. Mi-au plăcut Skybound, Winter Storms, Wheel of Pain, The End Belongs to You (mă opresc aici ca să nu le înșir pe toate 9), nu numai pentru că sunt mai dure ci pentru că sunt pur și simplu inspirate, semn că nu e neapărat nevoie să porți chiloți de blană ca să cânți epic metal!

Apoi a venit ciudățenia anului, noul album MC5, Heavy Lifting, apărut la momentul la care ultimii doi membrii originali ai trupei (chitaristul Wayne Kramer și bateristul Dennis “Machine Gun” Thompson) părăsiseră această lume. Compus de Wayne Kramer și având o mulțime de invitați (Tom Morello, Slash, Vernon Reid, etc.) albumul sună, mai degrabă, ca un tribut MC5 decât că o continuare a triadei mitice Kick out the Jams (1969) / Back in the USA (1970) / High Time (1971), care a sădit semințele punk-ului în plină epocă Flower Power. Sunt însă destule momente valoroase pe Heavy Lifting care, împreună cu versurile politice aduse din anii ‘60 și adaptate epocii Trump, consituie un epitaf mai mult decât onorabil pentru această trupă revoluționară.

A treia lansare a lunii octombrie reprezintă și unul dintre albumele mele din Top 3 din 2024. Este vorba despre Fandabidozi, debutul lui Bobbie Dazzle, alter-ego-ul glam al solistei Siân Greenway de la Alunah. Mi se pare un album perfect construit, în care influențele Sweet / T.Rex / Slade sunt transformate în piese extrem de catchy, ușor de reținut chiar după prima ascultare, completate minunat de vocea și prezența lui Siân. Ar fi păcat să evidențiez doar câteva titluri pentru că Fandabidozi sună a Greatest Hits și merită ascultat cap-coadă, dacă îți place glam rock-ul original.

Și astfel ne apropiem de finalul acestui an extrem de aglomerat. Luna noiembrie a mai adus o surpriză și anume noul album Primal Scream, intitulat Come Ahead. În cei peste 30 de ani de carieră muzicală, Bobby Gillespie a oscilat între rock alternativ, psihedelic, acid house, dub, rave și… Rolling Stones, lansând cu Primal Scream albume emblematice, precum Screamadelica (1991), Give Out But Don’t Give Up (1994) sau XTRMNTR (2000). Iată că pe Come Ahead explorează o nouă zonă și anume disco-funk, la care adaugă și puțin gospel (Ready to Go Home), un aer relaxat de Stones de la finalul anilor ‘70 (Love Insurection) sau creează imagini de film retro (Innocent Money, Deep Dark Waters).

Dar pentru că suntem totuși pe un webzine de metal, voi termina această trecere în revistă cu două albume mai apropiate ca gen.
Cu Sub Rosa in Aeternum, se pare că Tribulation au mai făcut un pas către goth, păstrând doar puțin din sunetul original. Această evoluție se vede chiar de la primele două piese ale albumului, ambele foarte bune în stilul lor: Tainted Skies, reprezentând nouă direcție și Saturn Coming Down, trecutul.

Închei această trecere în revistă cu noua producție Marilyn Manson, One Assassination Under God: Chapter 1. Cum realitatea din 2024 e mult mai înspăimântătoare decât acrobatiile lui Manson de la finalul anilor ‘90, nu ne rămâne decât să apreciem acest album în mod obiectiv: un set de piese industrial metal în stilul celor de pe Antichrist Superstar (1996) și Mechanical Animals (1998), fără nici o urmă din încercările și ratările (muzicale și personale) prin care a trecut artistul în ultimii ani.

Am ajuns astfel la final, dar au mai fost destule lansări despre care nu am apucat să vorbesc, pentru că nu le-am ascultat suficient – My Dying Bride, Opeth, Nick Cave, Jack White, Hawkwind, Saxon, Accept, etc., etc. În concluzie, nu îmi fac probleme pentru 2025; la câte albume au apărut în 2024, avem materiale pentru câțiva ani buni.