Metal îmbietor și suculent din 2024

Revin și cu a doua jumătate a retrospectivei/selecției personale de albume metal pe 2024, ieșise prea lungă pentru un singur articol și am împărțit-o oarecum ideologic. În prima parte m-am limitat la zona mai indigestă a spectrului muzicii metal, adresată celor ajunși la capătul răbdărilor cu simularea în care trăim. Am separat în această a doua parte un calup cu materialele mai ușor de digerat, pentru toate vârstele și toți membrii familiei, indiferent cu cine au votat. Poate nu tratează întotdeauna subiecte comode dar nu vor alunga comesenii, se pot asculta de sărbători la o salată de boeuf, la o sarma, la o prăjitură Figaro. Nu-s chiar colinde, deși câteva dintre albume conțin piese ce bat într-acolo. Nu-s nici albumele pe care le-am ascultat cel mai mult, ci cele care m-au surprins cel mai plăcut în 2024:

Crippling Alcoholism – With Love from a Padded Room
O trupă care a apărut târziu în scena metal, deși alcoolul a făcut ceva carieră în istoria conceptuală a genului – dar mai mult la șprițari de genul The Winery Dogs ori cu o miză umoristică la Tankard și la cover-bands precum Alcoholica. Și Alestorm au mai instigat lumea pe acest subiect însă la Rockstadt mi-au lăsat impresia de trupă pentru nunți, nu una care se uită în inima problemei. E ciudat că există infinit mai multe trupe rock și metal ale căror denumiri fac trimitere la mâncare sau droguri, decât la alcool și alcoolism. Așa că e momentul oportun pentru americanii ăștia ce calcă pe urmele acelui post-metal emfatic păstorit în ultimul sfert de veac pe la casele de discuri ale lui Mike Patton și Neurosis; termenii de comparație sunt Oxbow, Daughters ori, dintre trupele mai recente, Chat Pile care au măturat și ei topurile anul acesta dar i-am lăsat pe dinafară când am descoperit pe acești drojdieri.

Thy Catafalque – XII: A gyönyörū álmok ezután jönnek
E o frustrare vecină cu umilința pentru votanții UDMR, că Thy Catafalque au cântat în Țara Muscelului și în Banat iar în Ardeal încă n-au ajuns. Grupul, apreciat în occident înainte de a deveni cunoscut acasă în Ungaria, a avut o traiectorie similară cu Zeal and Ardor – debutând ca proiect de apartament la Edinburgh și transformat (după revenirea protagonistului Tamas Katai acasă, cu ocazia pandemiei) într-o trupă care, cu invitați cu tot, numără vreo 20 de muzicieni pe acest album. A asigurat pionieratul unei mișcări folk-metal ce a deschis apetitul occidentalilor pentru savori est-europene, o avangardă la care au mai pus umerii și Negură Bunget, Malokarpatan și alți ambasadori ce au pariat riscant pe specific local și versuri în limba maternă pe când toată lumea se căznea să scrie câteva rime în engleză în speranța că acolo ar fi secretul succesului. Noul album e poate excesiv de divers, acoperă tot spațiul dintre Surorile Osoianu și Trooper – evident, echivalentele lor maghiare.

Ghostheart Nebula – Blackshift
Pe măsură ce My Dying Bride s-au dezintegrat iar valul doi de funeral doom, cel scandinav, a colapsat în propria monotonie, genul începe să fie practicat prin cele mai improbabil zone. Ghostheart Nebula s-au format din cenușa unor trupe lombarde, într-o țară prea însorită și bine hrănită încât să fi fost interesată cu adevărat de acest subgen, și de metal în general – Rhapsody (of Fire) sunt pentru desene animate, Lacuna Coil sunt “pentru fete” după cum se mai argumenta între forumiștii Metalfan acu 20 de ani. Au și Ghostheart Nebula ceva pentru fete, acea combinație de grohăit și voce angelică consacrată de Theater of Tragedy pe vremea lui Emil Constantinescu, o rețetă obosită pe care am găsit-o cât de cât revigorată la italienii ăștia. Ar trebui să se mai găsească printre cititorii Metalfan nostalgici pentru așa ceva, iar solo-urile de chitară invitate din partea unor membri Lacuna Coil și Borknagar contribuie de asemenea la a scoate albumul din inerția nișei de care aparține.

Julie Christmas – Ridiculous and Full of Blood
Vroiam neapărat să am în topul ăsta și albumul unei dive cât de cât consacrate, dar principalele albume de acest tip nu s-au calificat pentru Metalfan că n-am găsit nimic metal în ele – mă refer la Beth Gibbons (Portishead), Kim Gordon (Sonic Youth), chiar și Chelsea Wolfe a renunțat la chitară. Așa că m-am oprit la Julie Christmas, căreia i-am prevăzut un viitor luminos acu 20 de ani când era înregimentată la Neurot Records (pe atunci cu trupele Made Out of Babies și Battle of Mice), iar acum o regăsesc în miezul unei fructuoase cariere solo și în proiecte de colaborare interesante, cel mai recent cu Cult of Luna care și contribuie aici pe o piesă. O răsfățată a festivalurilor metal din 2024, protagonista a păstrat același timbru de Björk post-metal, majoritatea pieselor sunt destul de accesibile, undeva la nivelul Deftones și ocazional mai aproape de punk.

Blóđ – Mara
Duet parizian desprins din ceva mai cunoscuții Regarde Les Hommes Tomber (evident, fani Jacques Audiard), și ăștia au o puternică voce feminină în prim plan. Se plasează stilistic între două grupuri care au lăsat mereu o impresie puternică, din școala belgiană de post-metal ocult-torturat și totuși intens melodic – mă gândesc la Wolvennest și Amenra. Față de primii, sunt mai puțini membri aici și deci mai puțină complexitate orchestrală (e doar un duet); față de ultimii e o interesantă alternativă feminină/feministă la Amenra oferind o savoare aparte supliciului sugerat, iar remarcând referințele cinematografice întâlnite în proiectele chitaristului intuiesc că albumul înclină conceptual spre noul val horror francez (Martyrs etc.)

Autumn’s Eyes – Grimoire of Oak & Shadow
Tot un album de inspirație horror, dar în interpretarea Tim Burton și cu manierismele lui Peter Steele – care nu a murit, se ascunde pe o insulă de pe care mai coordonează albume sub diverse nume. Anul ăsta spiritul său a bântuit albumele americanilor Autumn’s Eyes și Neon Nightmare. Pe al doilea l-am descalificat căci cam duhnește a AI, însă primul e un proiect cinstit cu o oarecare longevitate și o evoluție interesantă pe parcursul a 25 de ani. Influența Type O Negative e sesizabilă în voce, dar compozițiile au un tempo mai alert – uneori amintesc de albumele soft Moonspell, alteori se întind spre melodeath-ul Dark Tranquillity și spre love-metalul finlandez. O revizitare a anilor 90 care pare că s-au clasicizat, ne uităm la romantismul ăsta întunecat cum se uitau anii 90 la flower power.

Cemetery Skyline – Nordic Gothic
Și pentru că i-am pomenit pe Dark Tranquillity, îl găsim și pe frontman-ul acestora amestecat într-un proiect de factură gotică, chiar ceva mai pop – când nu aduce a HIM și Sisters of Mercy parcă e Duran Duran, un album pe care Rock FM ar putea să-l descopere peste vreo 10 ani după ce li se boțește de tot caseta pe care o folosesc acum. Mikael Stanne pornește câte un proiect nou în fiecare an de ceva vreme, dar până la acesta nu s-a îndepărtat radical de scena în care s-a format; cu toate proiectele sale s-a învârtit undeva între At the Gates și In Flames, însă în supergrupul ăsta se lasă pe mâna colegilor finlandezi (de la Amorphis, Insomnium), care nici ei nu cântă tocmai ce-s obișnuiți să cânte dar la ei genul ăsta de dark rock fredonabil are ceva tradiție.

Evergrey – Theories of Emptiness
Motivul principal pentru care m-a surprins acest album e că nu am mai ascultat trupa de 20 de ani, de când au început să viziteze destul de frecvent România, adesea în festivaluri minore încât mi-au lăsat impresia de trupă minoră care nu s-ar da niciodată înapoi de la a cânta la Zilele Zalăului. Aveam și un tricou cu autografe pe el pe care nu l-am spălat niciodată să nu se ducă autografele, dar recent am fost obligat să-l spăl și am profitat de turneul recent pe care l-au avut în România să refac autografele și să văd ce s-a mai ales de trupa asta. Am fost plăcut surprins să observ că s-au descurcat bine mersi și fără atenția mea, cântă ireproșabil în concert, iar noul album e chiar mai fredonabil decât noul Judas Priest care era să ocupe acest slot din topul personal dar am zis să-i las totuși pe Evergrey – din rațiuni sentimentale și pentru că i-am neglijat prea mult, cine știe câte albume chiar mai bune decât ăsta or fi avut în ăștia 20 de ani.

The Beauty of Gemina – Songs of Homecoming
Cea mai soft dintre recomandările acestui articol, singura care nu se califică în niciun fel drept metal încât am ezitat să o includ. Totuși, de la semnarea Acordurilor de Pace între metaliști și gotheri astfel de trupe își găsesc frecvent locul între preferințele metaliștilor, festivaluri ca Artmania ori Dark Bombastic Evening le-au inclus mereu în program. Din păcate nu e o scenă bine populată la noi dar a dat câteva nume care s-au insinuat în memoria publicului Metalfan, vezi Arc Gotic ori Faunlet. The Beauty of Gemina e un mix de Deine Lakaien și Bauhaus, destul de letargic dar suficient de întunecat și introspectiv să rezoneze, un grup goth-rock elvețian care și-a clădit reputația în festivaluri precum Wave Gotik Treffen și M’era Luna, iar în februarie 2025 ne vor vizita și la București.

Zetra – Zetra
Alt album atins de moștenirea Type O Negative, de data asta doar în textura chitarei și clapelor, căci aici vocea aduce a Pet Shop Boys în ciuda machiajului corpse paint menit să ne inducă în eroare. Tocmai le-a pus mâna în cap Nuclear Blast care și-a pus în mișcare toată mașinăria corporatistă ca să-i scoată din undergroundul londonez. Primii cinci ani din cariera trupei s-au petrecut preponderent live cu piese publicate sporadic pe vreo 9 EP-uri/demo-uri ce vor rămâne piese de colecție (nu s-au sinchisit să le pună pe acest debut oficial, deși se găsesc acolo multe piese excelente, am avut noroc să-i văd când nu auzisem dar n-aveau de vânzare decât căciuli). E goth-rock pentru generația TikTok, o branșă din ceea ce răutăcioșii de pe Metalfanul de acu 20 de ani numeau emo/pokemoni, cu un distors cristalin însoțit de acele clape de colind care au făcut istorie prin Type O Negative. O interesantă punte peste generații, le-a atras simpatii din toate zările încât albumul se bucură și de invitați de la Svalbard, Unto Others și Kaelan Mikla.