Top 10 2024: Plăceri (oarecum) vinovate

Dacă pentru 2025 am în mod clar albume pe care le aștept cu nerăbdare (numai în primele luni vor fi lansări de la The Halo Effect, Dream Theater și Avantasia!), în 2024 am intrat fără emoții de genul ăsta și am ieșit cumva mulțumit până la urmă. Sunt fan prog, dar, când am tras linie, mi-am dat seama că muzica mai complicată s-a așezat spre coada clasamentului, lăsând loc în frunte unor albume mai simple, dar eficiente. O fi de la vârstă (a mea), o fi de la material (al lor), nu știu, dar cert e că, în urmă cu 10 ani, aș fi trecut la ”guilty pleasures” multe trupe din prima jumătate a acestui top 10. ”It is what it is”, așa că nu mai pierdem timpul și îi dăm drumul:

10. Opeth – The Last Will and Testament
Nu mă dă pe spate direcția retro pe care a luat-o Opeth în ultimii ani, așa că din The Last Will and Testament am apreciat mai degrabă instrumentație musculoasă și părțile cu growl. Bine, și alea suave sunt lucrate cu migală și pline de nuanțe, dar mi le-a stricat Mikael Åkerfeldt cu partitura vocală clean, plină de alegeri dubioase, atât ca linie, cât și ca ton. Spre deosebire de albumele din fruntea clasamentului personal, din ăsta nu mi-a rămas nimic în cap, dar, de fiecare dată când l-am ascultat, am găsit fragmente care m-au făcut să zic ”Da, tati, e trupă de top!”. Plus o notă mare pentru mezinul Waltteri Väyrynen, care face o treabă excelentă la tobe.

9. Vanden Plas – The Empyrean Equation of the Long Lost Things
În a doua jumătate a anilor ’90 trupa asta era văzută ca marea speranță a prog metalului și mergea în turneu cu Dream Theater. Apoi, Vanden Plas a devenit o formație de pluton, în ciuda ambițiilor mari care i-au făcut pe nemți să lanseze, în ultimele două decenii, numai albume conceptuale, unele dintre ele puse în scenă la teatre cunoscute din Germania. The Empyrean Equation of the Long Lost Things e tot o operă rock care, deși nu pare a avea un fir narativ și teme muzicale recurente, e un produs rotund, în care ultima piesă, March of the Saints, face legătura între toate celelalte. De altfel, March of the Saints e probabil una dintre cele mai bune compoziții Vanden Plas și piesa mea preferată din întreg anul 2024.

8. Wheel – Charismatic Leaders
Pe Wheel i-am descoperit în 2019 la Posada Rock, unde au venit la pachet cu Soen, cu care împart influențele Tool, cel puțin pe primele albume. Dacă Soen au luat între timp distanță de stilul americanilor, Wheel încă se mișcă în siajul Tool, dar pe Charismatic Leaders fac pași importanți către un sound propriu, ceva mai robust, cu riffuri grele. Unele piese sunt cam lungi, dar nu plictisesc, fiindcă potențiala monotonie e spartă de artificii ritmice și schimbări în tonul vocal. În plus, producția e una de top și face ca albumul să sune zid cap-coadă.

7. DGM – Endless
Italienii de la DGM sunt printre cei mai prolifici proggeri ai momentului și au revenit în 2024 cu Endless, la doar un an după precedentul album. Avem de a face cu o trupă ajunsă la maturitate, care știe ce poate și nu schimbă rețeta, oferind un prog-power elegant care, deși nu dă pe dinafară de virtuozitate, e suficient de complex cât să-ți ridice sprânceana în repetate rânduri. La asta se adaugă refrenele fredonabile și producția impecabilă, asigurată de Simone Mularoni, care e și principalul compozitor și unul dintre cei mai subevaluați chitariști europeni.

6. Ryujin – Ryujin
Japonezii ăștia cântă de vreo 15 ani sub numele de GYZE, dar în 2023 și-au schimbat titulatura în Ryujin, odată ce au semnat cu Napalm Records. Stilul lor autodefinit e ”samurai metal”, dar pe mine m-au dus cu gândul imediat la o combinație de Children of Bodom cu Trivium. Bine, asta pentru că managerul și producătorul trupei e Matt Heaffy, care și-a pus amprenta la greu pe albumul ăsta, nu numai din culise, ci și cu vocea pe trei piese. A ieșit un produs care amestecă destul de interesant shreddingul în stilul răposatului Alexi Laiho cu partea thrashy-melodică din Trivium, la care se adaugă influențele japoneze, prezente atât în temele componistice, cât și în folosirea unor instrumente tradiționale.

5. Orden Ogan – The Order of Fear
Power metalul a ajuns cel mai comercial sub-gen din zona asta și de multe ori e privit de sus de rockerii snobi. Dar când e făcut cu simțul răspunderii poate oferi surprize plăcute, așa cum e cazul celui mai recent album Orden Ogan. Nemții au pornit la drum pe urmele Running Wild și nu s-au depărtat prea mult de la cărarea bătătorită. Ce-i scoate e față e un simț al refrenelor epice, făcute în așa fel încât să fie ideale pentru concerte în care mii de oameni cântă împreună cu trupa. Dacă se mișcă bine în continuare, Orden Ogan poate atinge popularitatea unor trupe ca Sabaton sau Powerwolf, care sunt cap de afiș la marile festivaluri europene.

4. Judas Priest – Invincible Shield
La 73 de ani, taica Rob Halford se ține bine de tot și livrează mai bine ca vocaliști da două ori mai tineri! Cel de-al 20-lea album de studio Judas Priest păstrează heavy metalul clasic al trupei, dar sună proaspăt, în mare parte datorită muncii de la butoane a lui Andy Sneap, care a produs, înregistrat, mixat și masterizat Invincible Shield. Albumul e plin de energie, veteranii se descurcă admirabil pe piesele rapide, dar preferata mea e ”Crown of Horns”, care e mai așezată și plină de balans.

3. Myrath – Karma
Myrath a ajuns genul de trupă cu care mergi la sigur, știind că de fiecare dată vine cu ceva bun din zona prog-power, condimentat cu elemente orientale. Karma a avut ghinionul de a se fi ”scurs” online în 2023, înainte de lansarea oficială din martie 2024, dar tunisienii au profitat de situație ca să lanseze mai multe single-uri și, astfel, să se păstreze în atenția publicului. Dincolo de strategia asta de criză, albumul e solid de la început la sfârșit și curge pe nesimțite, fără umplutură inutilă, dar cu vârfuri memorabile, precum Into the Light sau Heroes. 

2. Nightwish – Yesterwynde
La prima ascultare nu m-a impresionat cel mai recent Nightwish, care atunci mi s-a părut un pas înapoi față de albumele precedente. Apoi, fiindcă i-a plăcut puștiului meu de 8 ani, l-am ascultat împreună pe repeat în mașină și m-a prins. Deși vocea lui Floor Jansen e cam în spate pe unele bucăți, iar chitara e mai mult element decorativ, Yesterwynde compensează din plin prin soundul copleșitor al orchestrei (înregistrată în formulă de 50 de oameni la Abbey Roads). A rezultat un symphonic metal de cea mai bună calitate, perfect accesibil, dar presărat pe ici, pe colo cu faze proggy care îmbogățesc totalul. Recomand spre ascultare și varianta strict orchestrală a albumului, pentru a aprecia și mai mult aranjamentul.

1.  Cemetery Skyline – Nordic Gothic
Ăsta e albumul de care nu știam că am nevoie! N-am fost niciodată fan al gothic metalului, dar când am auzit că muzicieni de la Amorphis, Sentenced, Dimmu Borgir și Insomnium o pun de un supergrup cu Mikael Stanne la voce, mi s-a aprins toate beculețele. Așteptările erau mari, dar mi-au fost depășite cu brio din toate punctele de vedere. Am avut parte de un album atât de cinstit și șlăgăros, încât a ajuns să fie pe primul loc ca număr de ascultări la mine, chiar dacă a apărut către sfârșitul anului. Iar Mikael Stanne mi se pare personalitatea momentului pe zona de metal, jonglând cu 3 trupe de top în același timp. Abia aștept să-l văd live cu The Halo Effect la Posada Rock 2025!