Scurtă istorie a rockului românesc, așa cum o văd eu (Prima parte)

Inițial aveam în plan să scot la iveală un articol compus din câteva paragrafe, o retrospectivă generală a tot ceea ce a fost (în conformitate cu gusturile mele), este și va fi, totul pe scurt. Însă, tot tastând, am constatat că am ajuns la ceva care oricând poate fi încapsulat într-o carte (poate, cine știe …). Chiar și așa, trebuie să fiți conștienți de faptul că nefiind Petre Magdin, Lenți Chiriac, Florin Silviu Ursulescu, Gabi Gomboș, Alex Revenco sau Nelu Stratone, adică niște oameni care au fost în contact cu acest fenomen de când lumea și pământul (unii dintre ei, din păcate, nemaifiind printre noi), nu pot spune că părerea mea ar fi cea mai bazată pe cunoaștere și adevăr. Prin urmare, vreau să știți că cele scrise aici sunt exclusiv păreri personale, iar scopul prezentului articol este să prezint absolut tot ce mi-a plăcut și în nici un caz tot ce a apărut.

În încheierea acestei introduceri, vreau să mai completez faptul că am intrat în contact cu rockul românesc în 1996, în primul rând datorită Întâlnirii de la miezul nopții (IMN), emisiune prezentată de Petre Magdin şi difuzată pe TVR 2, care avea ca scop promovarea rockului underground românesc (pe canalul de Youtube Arhiva Mea, deținut de Vlad Bușcă, basist în L.O.S.T., fost în Cronos și Abigail, se pot vedea multe înregistrări ale acestei emisiuni), dar și cu ajutorul Galelor Tele 7 ABC (o serie de concerte cu formații rock, atât underground, cât și “mainstream”, care în repetate rânduri erau difuzate și la TV pe canalul Tele 7 ABC), inclusiv a mai multor emisiuni radio de la FUN Radio, Uniplus, Radio 21, Radio România Tineret, Radio România Actualități, Antena Bucureștilor sau Activ FM. Cu cel “străin”, în schimb, am trei ani avans, în primă instanță fiind de părere că rockul românesc nici măcar nu merită a fi băgat în seamă (mentalitatea mea fiind: “când ai la îndemână AC/DC, Iron Maiden, Judas Priest, Metallica sau Sepultura, de ce să-ți mai bați capul cu toate no name-urile dintr-o țară corcoduşieră?”), descoperindu-l ulterior datorită factorilor tocmai menționați.

Unde am fost?

Nici acolo sus, dar consider că nici nu ne-am făcut vreodată de râs. Dacă în perioada comunistă era zi de sărbătoare atunci când un album de rock își făcea apariția la Electrecord (adică singura casă de discuri din România), ei bine, în zilele noastre nu mai avem această problemă, ieșind anual foarte multe albume. Era cortinei de fier a fost, din păcate, cu adevărat sumbră pentru muzică și pentru artă în general, iar asta în primul rând din cauza cenzurii, foarte multe formații de excepție nici măcar nu-și puteau permite să viseze la apariția unui produs discografic. Dacă în anii ’60 țara noastră nu a avut parte de absolut nici o astfel de apariție discografică, deși existau trupe foarte bune precum Sfinții (viitorii Phoenix), Olympic 64 sau Mondial (plus alte formații apreciate de ascultătorii acelor vremuri), ei bine în anii ’70 au început să apară și albumele discografice din acest domeniu, unde calitatea compozițiilor era la un nivel foarte ridicat. Preferatul meu din această perioadă este Cantafabule 1975 aparținând trupei Phoenix, însă vreau să menționez aici și Zalmoxe (1979) – Sfinx, Dreptul de a visa (1976) – Progresiv TM, Zece pași (1976) – Formația fără nume (FFN), sau Trenul cursă de persoane Apahida – Cluj-Napoca (1979) – Semnal M.

Anii ’80

Din punct de vedere discografic, acest deceniu a dat României celebrul trio Iris – Holograf – Compact. Chiar dacă astăzi uneori este luat în bășcălie, trebuie totuși să recunoaștem faptul că realizările lor au fost făcute cu imense sacrificii, asemeni tuturor formațiilor care au scos albume în acea epocă, 99,99% dintre acestea având un sunet total diferit de ceea ce își propuneau inițial, care oricât de heavy ar fi vrut să sune, cu greu erau lăsate să-și facă treaba așa cum aveau în plan … ca să nu mai spunem de versuri. Iris I 1983 are absolut toate ingredientele unui album de top. Cîntec pentru prieteni (1988), cel de-al doilea album Compact, vine cu două dintre cele mai bune piese românești de-a lungul timpului: Jocul ielelor și Călător spre infinit. Holograf, în schimb, a ieșit pe piață cu o serie de trei albume foarte bune (1, 2 și III). Un alt album care personal îmi place foarte mult este 30 minute 1988 al trupei Krypton, în mod special datorită pieselor Ploaia și Poveste cu un clown. Cu toate acestea, prima formație care a împins cât se poate de mult limitele impuse de sistemul comunist este Celelalte Cuvinte, lansând o jumătate de disc (Formații rock 8 – 1985) plus unul întreg (Celelalte Cuvinte I – 1987), fiind practic singura trupă a anilor ’80 încă activă și care absolut niciodată nu a căzut pradă compromisurilor. Desigur, pe lângă acestea, o serie de trupe foarte bune au activat în acei ani, neavând şansa unui produs discografic: Harap Alb, Voltaj sau Tectonic, aflându-se printre ele (și aici mă refer exclusiv la cele ale căror muzică a ajuns și pe la urechile mele, într-un fel sau altul).

Anii ’90

Această decadă, îndeosebi prima jumătate a ei, a însemnat o explozie de trupe non metalice și mai ales metalice. Chiar și așa, formații de excepție au dispărut fix cum au și apărut (din senin), foarte multe dintre ele nereușind din păcate să lanseze nici măcar un produs discografic. Printre acestea se numără Sin (al cărei chitarist a scris ulterior istorie într-o formație devenită cunoscută în primul rând din cauza scandalurilor din tabloide, și nu datorită muzicii, numită Talisman … exact!), The Order (mare păcat că George Pătrănoiu nu a reușit să lase că moștenire un album cu această minunată trupă) sau Transilvania (așa l-am descoperit pe Costi Sandu, actualul solist Iris, fost în M.S., și am rămas, pur și simplu impresionat atât de calitățile acestuia, cat și de muzica întregii trupe).
O formație pe care am surprins-o pe Youtube, dintr-o filmare extrasă de la IMN, a fost Plutonium, ceva death / thrash tehnic, în genul Death sau Coroner, despre care, din păcate, nu dețin absolut nici o informație suplimentară.

Totuși, consider că cea mai mare pierdere pentru fenomenul metal din țara noastră aparține formației Neutron, de thrash tehnic, sau cum se spunea pe atunci “techno thrash” foarte catchy și originali, având totuși albumul Memories (1997) înregistrat în condiții optime, însă niciodată lansat oficial (ca o paranteză, ciudat e că mereu când citeam despre o trupă cum că e techno thrash, mereu aveam impresia că, fiind techno, de fapt e un soi de combinație de Snap, Salt-N-Pepa, 2 Unlimited sau E-Rotic cu metalul; efectiv, mă speria teribil de mult termenul ăsta, deși astăzi realizez că ar fi fost chiar mișto o astfel de combinație).

Albumele care mi-au atras atenția în mod deosebit sunt, după cum urmează: Fără teamă (1990) – (demonstrație heavy metal în stilul Malmsteen) și Lanțurile (1992) (operă heavy metal progresiv) aparținând trupei Krypton; Secretul piramidelor (1992) – Octave, synth progresiv instrumental, mereu stăteam cu televizorul deschis pe TVR special pentru a surprinde momentele cu Octave, difuzate în exces;
Timpuri Noi (1992) – Timpuri Noi: nu am fost niciodata fan, însă ascultând muzica lor în zilele noastre, îmi dau seama că sună mai bine ca niciodată;
Neurotica – Neurotica, albumul ăsta la orice oră poate concura cu cele mai bune albume thrash ale anilor ’80, singurul lui minus fiind totuși faptul că a fost lansat în 1994, an în care doar Overkill nu avea de gând să moară;
Nihil Sine Deo (1994) – Metalchrist, poate cel mai bun album heavy metal din istoria muzicii românești, foarte energic, plin de entuziasm și, mai ales, de calitate;
Destin (1995) – Cargo, un album care a reușit să-i aducă în același loc pe fanii heavy metal, death, gothic sau progresiv, în special prin piesa cu același nume;

Respect (1995) – Altar, o îmbinare perfectă de thrash, hardcore și power, foarte iubit în acea perioadă;
Anomalia (1995) – Tectonic, album de thrash metal aparținând primei formații românești care a abordat acest gen muzical încă din anii ’80;
Among Potential States (1996), death metal tehnic aparținând trupei lui Ramon Radosav (care a făcut şi basul pe Destin – Cargo) – Ultimatum, un album “greu” pentru România din toate punctele de vedere;
Born With Forceps (1996) – Forceps, progresiv cu influențe funk și rap metal, în genul Faith No More sau Infectious Grooves, să-i dea Dumnezeu sănătate celui care a încărcat pe Youtube piesele acestui album;
Tears of the Sunset (1996) – Rising Shadow, death melodic, dacă avea și un sunet bun, ar fi rupt inclusiv astăzi;
Pericol de moarte (1997) – Voltaj, un album super de heavy metal, trupă martir care a supraviețuit cu mari sacrificii piedicilor puse de România securistă, inclusiv peste sărăcia anilor ’90, căzând ulterior pradă muzicii făcute pentru oameni posesori de IQ extrem de jos (vreau totuși să menționez faptul că am cumpărat caseta acestui album cu bani strânși din greu, trebuind ca inițial ei să fie cheltuiți la “băieții grei”, pe “femei uşoare”, inclusiv în zilele noastre mă bucur că alegerea făcută a fost cu cap … cu ăl de sus, chiar dacă acel prim moment a fost amânat destul de mult, măcar am plăcutul sentiment că el a avut loc fără ajutor extern);
Insane (1997) – Deimos, death metal cu influențe industriale de o calitate foarte avansată, cu un sunet nu cel mai bun, dar acceptabil pentru România;
Zîrnindu-să (1997) – Negură Bunget, album de black metal, extrem de apreciat la nivel internațional;
…Și voi ucide timpul (1998) – Cronos, heavy metal cu influențe gotice, sunetul de clape dându-i un iz oriental, un album ascultat în repetate rânduri prin intermediul casetofonului meu cu luminițe, marca Panascanic;
Gargoyles (1998) – Dies Irae, definiția pură de cum să distrugi niște idei minunate de black / death cu un sunet specific anilor ’30;
Sonnets (1999) – Abigail, doom progresiv cu o amprentă unică, compus și executat fără greșeală;
Cealaltă parte (1999) – Taine, death progresiv, în stilul Death cu mici influențe Slayer și Iron Maiden, de clasă mondială, cu un toboșar de excepție pe nume Adrian Tăbăcaru;
Blame It on Love (1999) – C.A.S.H., hard’n heavy foarte aerisit, cu un solist senzațional pe numele său Răzvan Crivaci.
Desigur, nu aș putea omite cele patru albume Celelalte Cuvinte: Celelalte Cuvinte II (1990) (hard rock progresiv), Se lasă rău 1992 (thrash metal), Armaghedon (1994) (metal tehnic) sau Ispita (1997) (metal progresiv / alternativ, cu un sunet de excepție, fiind preferatul meu); și nici albumele Implant Pentru Refuz: Implant Pentru Refuz (1996), Permis portsinucidere (1997) și Culori (1999) – trupă etalon pentru mișcarea underground de la noi încă de la înființare până în prezent, în acele vremuri fiind o trupă de hardcore metal, astăzi fiind ceva cu tot ce are muzica mai bun.

Albumul meu preferat al acestei decade este, fără doar și poate, Silent Fall (1998) de Psycho Symphony. O formație unică de metal progresiv (cu influențe Atheist, Psychotic Waltz, Mekong Delta, etc), cu absolut toți instrumentiștii la nivel de top mondial. Din păcate, marele defect al albumului rămânând producția; dacă ar fi avut un sunet bun, astăzi ar fi fost menționat în toate topurile internaționale.
Trebuie totuși să recunosc că prezentarea acestor albume mi se pare un pic ciudată, având în vedere că acestea nu se mai găsesc de cumpărat (cu extrem de mici excepții, și asta doar datorită platformei Bandcamp), multe dintre ele fiind ascultate în prezent cu ajutorul Youtube, în timp ce altele, din păcate, efectiv, au fost uitate. Printre acele albume pe care mi-aș fi dorit să le ascult se numără Bio (1998 )- Neurotica și Phobos Lab. (1998) – Clone, dar nu am avut unde.

Mi-ar fi plăcut să discutăm și despre ceea ce se întâmpla pe viu în anii ’90, întrucât sunt ferm convins că multe formații foarte bune au apărut pe scenele românești, fără a mai scoate ulterior vreun album, însă mișcarea underground de la finele decadei ori nu a existat, ori se desfășura undeva în privat, cu circuit închis (mai degrabă într-un apartament). Practic, am început să merg la concerte odată cu venirea lui Dio în 1998, având frumoasa și superba vârstă de 16 ani, ulterior văzând și Metallica un an mai târziu. Printre altele am fost martor și la concertele organizate pe Keoke, la Compact din fața C.E.C., sau la ultima gală Tele 7 ABC, de la teatrul Ion Creangă. Despre concertele underground din București şi acum mă întreb, oare unde își prezentau Negură Bunget, Dies Irae, Deimos, etc muzica atunci când se punea problema să cânte în superba capitală a țării? Iar atunci când am reușit totuși să aflu de ele, deja intrasem într-un alt mileniu, desfășurându-se doar în Club Lenoir, personal fiind prezent la un concert cu trupa God din Iaşi, descoperind o locație extrem de neprietenoasă cu stilul meu de viață (cu omul, în general), eu fiind, inclusiv în zilele noastre, certat cu fumul de țigară și transpirația în exces (mai ales că în acele vremuri, trebuie să recunoaștem, satanistul român nu era deloc informat despre beneficiile săpunului și a apei calde).

Anii ’00

Finalul anilor ’90 și mai ales începutul lui ’00, a fost o perioadă neagră pentru undergroundul românesc, poate chiar mai neagră decât tot ceea ce s-a întâmplat în era comunistă, apărând un val de trupe alternative, susținute masiv de industria muzicală, nelipsite de pe canalele de muzică de atunci, Atomic TV și TV K-Lumea. Un gen muzical foarte simplist, care, efectiv, îți era băgat pe gât. Emisiunile “rock” de pe aceste canale prezentând numai acest tip de muzică, metalul lipsind cu desăvârșire. Singurele trupe care au arătat un profesionalism mai apropiat de normalitate, au fost Vița de Vie și AB4. Din acest motiv, realizez (deși, eram conștient și atunci) cât de important a fost Lenți Chiriac, prin emisiunile sale de la Radio România, dar și la TV, cât i s-a permis la Antena 1, MCM România și ulterior MTV România, plus revista Heavy Metal Magazine. Practic, a fost cea mai importantă persoană care s-a luptat cu industria muzicală din România, una atât de nocivă în acele vremuri!

Apariția Internetului, îndeosebi a forumurilor de specialitate (cei care au dat startul fiind hmm.ro, metafan.ro preluând ștafeta ulterior, dar nu trebuie omis nici metalhead.ro, care au venit pe turnantă și au adunat cele mai multe accesări, calitatea rămânând totuşi, ca de obicei, la noi în curte) a coincis şi cu ieşirea noastră din beznă, întrucât în modul ăsta au început să apară alternativele la ceea ce industria muzicală ne oferea. Ca să fiu mai clar, discuțiile de pe forum au fost decisive pentru tot ceea ce avea să însemne viitoare concerte, viitoare trupe, sau viitoare ieșiri la bere. În acest mod, primul concert (cel puțin prins de mine) anunțat pe forumul hmm.ro, implicit pe pagina principală a site-ului, şi care, de fapt, a dat startul la ceea ce avem în prezent, a fost lansarea CD-urilor Trooper – Trooper și Rugina nu moare – M.S. din toamna lui 2002, eveniment susținut în cantina sălii Preoteasa; Trooper au și în prezent un succes deosebit, au ieșit practic din sfera underground, au lansat ulterior o serie impresionantă de albume, Vlad Țepeș – Poemele Valahiei 2009 fiind, poate, cel mai bun; în timp ce M.S. a rămas în underground făcând senzație în concerte (chiar dacă uneori erau câteva zeci de spectatori) mai ales că, alături de membrii trupei, adesea venea ca invitat și chitaristul George Pătrănoiu, trupa M.S. lansând ulterior şi superalbumul A Breath of Fresh Air (2006). Această dublă lansare fiind sinonimă cu efectul bulgărelui de zăpadă: din 2003 se intâmplau în foarte multe cazuri chiar și două concerte pe săptămână, în timp ce astăzi, în București, avem parte de ele zilnic.
Totuși, prima formație care m-a lăsat cu gura căscată atunci când am văzut-o live pentru întâia oară a fost Avatar din Craiova (în februarie 2003, Super Metal Live II, club Preoteasa, București); death metal foarte tehnic și aerisit în același timp, în stilul Cynic / Edge of Sanity, fiind ceva ce România nu mai văzuse până în acele vremuri. Din păcate, albumul lor de debut The Alchemist (2000), deși unul de o tehnică ieșită din comun, este tras în jos de sunet grav de tot; EP-ul Tentacles (2006) a venit ulterior cu o producție substanțial îmbunătățită (dar și cu o nouă abordare: metalcore).
Taine a fost și este în continuare o formație care a rupt scena în două, chiar dacă în toată această perioadă nu a scos nici un produs de studio, compilația A Decade of Metal CD (2004) și DVD (2006) rămânând un material foarte valoros pentru undergroundul românesc.
Psycho Symphony a lansat EP-ul cu două piese Schizoid (2002), au avut o activitate live foarte apreciată, punctul culminant fiind concertul din deschiderea Atheist (București, 2007), Kelly Shaefer filmând toată cântarea băieților noștri din Carei (în afară de momentul ăsta, nu am mai văzut niciodată ca vreun membru al trupei cap de afiș să stea și să filmeze tot concertul unei alte trupe din deschidere).
Totuși, dintre Taine, Psycho Symphony și Avatar, am rămas extrem de surprins de cei din urmă, întrucât, atunci când i-am văzut prima oară pe craioveni, efectiv, nu știam la ce să mă aștept, momentul ăla venind ca un voleu în plină figură. De Taine și Psycho Symphony știam în prealabil atunci când i-am văzut prima dată în concert, deci prezența lor în fața ochilor nu a fost o mare surpriză, ci doar un vis devenit realitate.
O altă formație care m-a impresionat foarte mult, atât live, cât și în studio, este Voices of Silence; metal progresiv, în stilul Savatage sau Avantasia, care a scos două albume: Thunderground (2002) și superbul The Human Saga (2008), concertele lor fiind DE NEUITAT.
Illegal Operation este, practic, singura trupă de underground din care a făcut parte George Pătrănoiu integral, cu care a reuşit să lanseze un album de studio, pe nume Digital Hero (2002), unul de industrial metal, sunet impecabil pentru acele vremuri, rifuri deosebite, practic vorbim despre cel mai bun chitarist român al tuturor timpurilor.
Abigail e o formație legendară pentru România, EP-ul New Dawn (2007) (doom / gothic / progresiv ce mă duce cu gândul la Amorphis, datorită atmosferei) fiind unul dintre preferatele mele all time, singurul lor produs cu voce feminină (în persoana Corinei Stoicescu).

O altă trupă care mi-a plăcut foarte mult, din care a făcut parte și Răzvan, liderul Abigail, pentru o scurtă perioadă de timp a fost Deviant (metal modern), care a reușit să scoată pe piață EP-ul Disintegration Show (2005), cu mențiunea că, asemeni lui Neutron, această formație mai avea un EP gata înregistrat … care niciodată nu a mai văzut lumina zilei (o pierdere uriașă, mai ales ca din acel produs discografic trebuia să facă parte şi piesa Pointbreak).
Implant Pentru Refuz nu a lăsat garda jos nici în această decadă, technical hardcore-ul lor fiind la cel mai înalt nivel (să nu uităm totuși că Tavi Horvath a făcut tot timpul parte și din trupa Blazzaj, deci muzica lor cu influențe jazz / progresiv nu este tocmai întâmplătoare), scoțând pe piață albumele Oameni fără fetze (2001), Monolith (2007) și Otheroot (2009), punctul culminant fiind deschiderea concertului Megadeth de la Arenele Romane din 2005.
L.O.S.T. nu avea cum să nu fie menționată aici, o trupă death / thrash, care niciodată nu și-a bătut joc de muzică, Last Breath (2005) fiind un material de referință pentru această decadă, dar şi pentru trupă.
Vise digitale e un album de heavy metal ce poartă semnătura Thunderstorm, foarte apreciat la vremea lui.
Dies Irae a scos un foarte bun EP Warganism (2000) cu două piese, plus un album întreg (de aici trupa schimbându-și numele în Warganism) pe nume Centipede (2008), metalul (cu influențe death) propus de bucureșteni fiind unul foarte bun.
Metalcore-ul a fost reprezentat cu mult succes de Crize, o formație ale cărei concerte au fost memorabile, The New Begining (2005) și EP-ul …For the Damned (2006), fiind de referință.
Tot în acei ani, formația Celelalte Cuvinte a început să își reia activitatea atât live, cât și în studio, Stem (2008) fiind un mult așteptat album de progresiv rock / metal.
Desigur, Negură Bunget a avut un deceniu foarte bun, albumul OM (2006) fiind cireașa de pe tort, dar și ultimul lansat în formula de aur, alături de Negru aflându-se și Hupogrammos și Sol Faur (care ulterior au format superformația Dordeduh).
Unul dintre albumele mele preferate ale acestei decade se numește War Within – Opus One în C# Minor (2009) lansat de trupa Deathdrive. Chiar dacă muzica prezentă e destul de influențată de Lamb of God sau Pantera de exemplu, ceea ce se întâmplă aici este o demonstrație de cum trebuie făcut metalul modern, fiind un album de care, atunci când a ajuns la urechile mele, m-am îndrăgostit instant. În plus, cine a prins concertele acestei trupe (fostă Dodiez), știe foarte bine la ce mă refer.

Dacă ar fi să votez cu cel mai bun album al anilor ’00, cred că aș pune totuși ștampila pe Very Dirty de Dirty Shirt. Cu toate că e o trupă despre care în prezent nu pot spune că e pe gustul meu (întrucât limitele dintre muzica populară și metal au fost depășite cu mult, având astăzi un public total diferit, cu care personal nu mă identific) trebuie să recunoaștem faptul că mixtura de sunete progresive foarte tehnice auzite pe discul ăsta este unică și extrem de originală (chiar dacă uneori există un iz de Derek Sherinian în clapele lui Mihai Tivadar). Și, gândiți-vă doar la faptul că toată treaba asta s-a întâmplat fix în anul 2000 (două mii), când accesul la informație și muzică era foarte foarte limitat pentru România, coroborat şi cu somnul cel de moarte care încă era foarte bine impregnat în sufletele noastre gri.

Dintre formațiile văzute live, fară să avem șansa unui produs de studio din partea lor mi-au plăcut foarte mult: Dust, compusă din Cătălin – voce / chitară (ulterior fiind chitarist în Deathdrive, înlocuindu-l pe Sheriff, plecat în Coma) Florin – bass (care ulterior a făcut parte din Deviant), și George – tobe (care a mai cântat pentru Abigail și L.O.S.T.), având niște concerte foarte mișto pentru ceea ce puteam vedea la începutul anilor 2000, cu o muzică foarte apropiată de Pantera;
Raza, trupă hard’n heavy al cărei lider era chiar George Pătrănoiu, surprinsă într-un superb concert în Coyote Club (2005 sau 2006); ce s-a întâmplat ulterior cu trupa, nu am nici cea mai mică idee, însă piesa Să-mi spună cineva este dovada cea mai vie a ceea ce a însemnat trupa asta, inclusiv George Pătrănoiu;
Katharsis e o trupă din Petroşani, cu voce feminină, ce cânta un progresiv foarte prietenos cu urechea umană, văzută de subsemnatul la Top T Buzau în 2003, de care ştiam în prealabil de la Studio Rock (emisiune radio prezentată de Lenți Chiriac la Radio România Tineret), pe care, evident aş fi vrut să o ascult mai des prin intermediul unui album.
Hoit, o trupă pe care am imortalizat-o undeva în vara lui 2003 într-un concert organizat în Sighişoara, fix în curtea Poştei Române, fiind o formație de care nu am mai auzit absolut niciodată, din câte îmi aduc aminte ar fi fost de undeva din Sibiu, însă ce m-a impresionat extrem de mult a fost faptul că abordarea ei era un death metal foarte tehnic, în stilul … Death.

Partea a doua aici.