Am fost la “We Are the Underground Metal Fest” și ne-a plăcut (proză scurtă)
-
- 13 January, 2025
Ce se poate spune despre lucrurile făcute din motive de nostalgie? Nu avem timp suficient acum pentru a dezvolta și până la urmă ce e nostalgia – chimie, fizică, un tertip al creierului?
În orice caz, probabil că în mintea lui Alin Petruț s-au pus in mișcare niște atomi, conexiunile nervoase au început să scânteieze, s-a creat cine știe ce reacție chimică misterioasă și zbang: Eu o să fac un festival! Ce trupe românești vechi știu? Știu Gothic! Stai frate așa, că Gothic sunt eu! Cu cine am mai “copilărit” eu? Cu cine am pus mâna pe mistrie, cancioc și am adăugat mai multe cărămizi la temelia undergroundului românesc? Si așa s-a creat draftul pentru ce avea să devină We Are the Underground Metal Fest. Dacă ne-ar auzi Alin, probabil că ar arunca cu mistria după noi.
Serios acum, până la urmă de ce e necesar un demers de genul ăsta? În primul rând ca să ne aducem aminte și în al doilea rând ca să nu uităm! Ca să vedem cine suntem, câți (mai) suntem și cine e cu și ca noi. Da, îi zice comunitate. Bună, rea, tineri, bătrâni, pletoși, chelioși, slabi, grași, suntem acolo și e bine că e așa! Auzisem pe cineva la bere spunând că festivalul ăsta trebuia să se țină în 1996. Lasă, frate, că e bine și în 2025, ne fac pe noi 29 de ani? Dă-o dracu’ de sciatică, trece cu puțină agitație.
Anarhia
… Și așa ne-am trezit cu formația Anarhia pe scenă. Mai proaspăt și mai modern decât ne aminteam noi. Pe vremea noastră (n. red. a se citi când apăruse albumul Nici o Vină) era thrash/death nervos, era cu Ploi și Noroi, în fine, lucrurile se schimbă, evoluează, și cu impresia asta am rămas și pe parcursul prestației “băieților” din Lugoj. Au fost în formă, s-au simțit bine pe scenă, au interacționat cu sala și sala a interacționat cu ei. Cred că le-a lipsit scena sau poate așa au fost ei întotdeauna. Scormonind printre trecut nu am reușit să ne amintim să îi fi văzut vreodată live. În orice caz, a fost prestația perfectă pentru a ne introduce în atmosfera festivalului.
GOD – The Barbarian Horde
Mulți dintre spectatori erau curioși să revadă GOD – The Barbarian Horde la treabă. Ce vremuri când am ascultat prima oară From the Moldavian Ecclesiastic Throne, ce să mai, Moonspell-ul românesc, așa ni se părea atunci.
Castor, Gelu și restul echipei au băgat metaliștii în priză încă de la început și au oferit un setlist bazat pe primele două albume de studio. Ieșenii știu să facă spectacol, iar participanții au fost la rândul lor pe măsura prestației trupei, existând momente de headbang și chiar un pic de moșhpit, așa cum se făcea pe timpuri. Singurele nemulțumiri culese trăgând cu urechea prin sală au fost absența viorii, precum și faptul că trupa evită să cânte live piese de pe albumul Aura.
Taine
Momentul culminant al serii a fost, așa cum probabil ne-am așteptat cei mai mulți dintre noi, recitalul trupei Taine. Știind că Andy este un “maniac” când vine vorba de prestațiile live, era evident că totul va fi organizat la milimetru, începând cu sonorizare, lumini, prezență scenică, atitudine live, interpretare propriu-zisă.
Taine au beneficiat de cel mai bun sunet al serii și au avut și cel mai bun show din prima zi a We are the Underground Metal Fest. Un mare plus pentru chitaristul italian din Sicilia, Davide Bucca, un artist pasionat și foarte tehnic, care m-a cucerit prin eleganța scenică și modul în care și-a îmblânzit chitara headless. Cu bucurie am apreciat și revenirea lui Robert Pieptan, care, deși era destul de stresat înainte de concert, a avut o prestație fără cusur, precum și surpriza de a-l revedea pe Bogdan Vișan din nou pe scenă cu Taine, cu basul de gât, ca în anii ’90.
Cronos
Cea de-a doua seară a festivalului a început cu un moment inedit. După treizeci și ceva de ani de la ]nființare, cum bine zic băieții, și la 19 ani de la ultima prestație live, Cronos a revenit pe scenă pentru a deschide, sperăm noi, un nou capitol în istoria uneia dintre cele mai iubite și influente trupe ale underground-ului românesc de la începutul anilor ‘90. Eram cu toții curioși și nerăbdători să vedem pe scenă această reîncarnare specială, să ne lămurim dacă Andrei, Bogdan, BB și invitatul “Gomez” mai știu riff-urile, notele și versurile. Nu numai că și le-au amintit, dar trupa a sunat excelent, închegat, cu mare poftă de a cânta.
Culmea e că mulți din public și-au reamintit la rândul lor textele frumos caligrafiate pe booklet-ul casetelor, fapt cumva natural, la cât de mult am tocit cu toții acele demo-uri (cu o producție înfiorătoare pentru standardele moderne, dar deh, așa era pe atunci) ale bucureștenilor în tinerețea noastră. Vechile compoziții beneficiază acum de un cu totul alt sound, grație instrumentelor și tehnicii actuale. Și dacă live au sunat atât de bine, nu putem să ne gândim cum ar fi să le putem audia reînregistrate și remixate. Oricum, dacă cineva se mai îndoia, acum e clar pentru toată lumea – Cronos știe să ucidă timpul! Ar fi frumos ca această poveste neterminată să continue, iar reacția publicului la și după recital ar trebui să constituie un imbold în acest sens. Dar despre istoria Cronos puteți afla mai multe în interviul Metalfan.
L.O.S.T.
A urmat un nou moment aparte, concertul L.O.S.T. de promovare a celui mai recent material discografic, albumul Scars of Tomorrow, proaspăt lansat pe 10 ianuarie 2025. Am asistat la o premieră, trupa reproducând live și în ordine cronologică, pe parcursul a aproximativ 30 minute, piesele de pe disc. Nouă, la Metalfan, ne place mult acest album de death metal vânos, divers și melodic, bine închegat, bine cântat și, mai ales, foarte bine produs. Se vede că Vlad Bușcă și colegii săi au depus mult efort pentru a scoate un album care bifează pozitiv la toate capitolele. Pe scurt, o prestație energică, în forță, a unei trupe alcătuită din muzicieni cu o bogată experiență, lucru evident din modul în care se exprimă și se completează reciproc.
Satisfacția de a lansa în România un nou album într-un gen care a rămas de nișă așa cum era și în urmă cu 30 de ani a fost cumva contagioasă, mare parte a spectatorilor reacționând cu mult aplomb la ce se întâmpla pe scenă. Temperatura a crescut sensibil odată cu apariția spectaculoasă a invitatei Vanda Restye (StoneLight) care a electrizat atmosfera printr-o prezență mai mult decât energică. Vanda a contribuit de altfel cu vocea și pe piesa The Trial, de pe recentul album L.O.S.T.
Grimegod
În mod clar nu putea exista o memorabilia a underground-ului autohton fără Grimegod. Piese ca Sentiment, Godless Cry sau Dreamside Scream făceau furori și dominau clasamentele și playlist-urile rockotecilor acelei ere de-a dreptul romantice. Fără discuție, una dintre trupele etalon ale doom/death-ului românesc, cu compoziții deosebite care, așa cum urma să constatăm (nu fără o oarecare suprindere) reușesc să treacă chiar cu brio testul timpului. Grimegod a fost revelația serii de 13 ianuarie. Încă de la primele acorduri am avut senzația că asistăm la concertul unei trupe care cântă constant, cu o activitate susținută, inclusiv live, când în realitate este tocmai opusul.
Fără a se fi desființat vreodată, aparițile Grimegod sunt extrem de rare, atât discografice, cât și pe scenă. Sigur, o explicație există – o mare parte din componența actuală a grupului arădean înseamnă de fapt Sur Austru, trupă foarte apreciată, aflată sub contract cu Avantgarde Records.
Tibor și colegii săi au cântat extraordinar, au avut o prezență scenică remarcabilă și au beneficiat și de cel mai bun sunet al serii. Tot show-ul lor a emanat emoție aproape palpabilă, resimțită din plin în public, public care, spre uimirea nedisimulată a lui Tibor, și-a amintit și o parte din versuri. Ca și în cazul Cronos, dincolo de subiectivismul inerent, nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi ca Grimegod să reînregistreze Dreamside of Me într-un format modern, astfel încât producția odioasă a anului 1997 să nu mai afecteze calitatea compozițiilor?
Gothic
În mod evident, epilogul serii și al festivalului l-a trasat Gothic, care, la finalul mileniului trecut, alături de Altar, au fost trupele cu cel mai mare succes, dacă se poate spune așa, din galeria celor care erau promovate de bunul Petre Magdin la a sa legendară Întâlnire de la miezul nopții. Recitalul a început (cum altfel) cu Anguish și imediat am călătorit înapoi în timp în 1997 când a fost lansat Touch of Eternity, primul album Gothic și probabil cel mai bine vândut disc metal românesc al acelor ani. A urmat un show pe cinste în care au fost bifate rând pe rând toate “hiturile” acelei perioade de tranziție dificile, dar atât de frumoase. La un moment dat a apărut pe scenă cu un solo foarte bine executat un chitarist invitat, nimeni altul decât fostul membru al trupei, Alin Moise. S-a cântat, s-au făcut și două cover-uri, s-a dansat tovărășește, așa cum trebuia, ca într-o reuniune de familie. E drept că media de vârstă era cam sus, dar asta e, timpul nu iartă pe nimeni.
În concluzie, felicitări pentru inițiativă, pentru organizare și sperăm ca acest demers să se transforme într-un obicei măcar anual. Material ar fi (credem noi) suficient pentru multe alte ediții. Abigail, Makrothumia, Avskild, Interitus Dei, Dies Irae, Rising Shadow, se aude?!
