Generația Lenți C. (în scrisori și documente olografe)

“Iar îi scrii, mă, lu’ Lănțic?” râdea taică-miu de mine când mă vedea că mă pregătesc să plec cu un plic la poștă. Pe plic scria: destinatar – Lenți C. Lănțic.
La începutul anilor ’90, dacă voiai să trimiți un .txt cuiva, trebuia să pui mâna pe pix și să-l scrii de mână, să-l pui într-un plic și să te miști până la oficiul poștal. De acolo să cumperi un timbru, (ăia mai comunicativi aveau stoc de timbre acasă) să-l lipeșți pe plic și să pui plicul în cutie. Chiar așa cum ați văzut în filmul Anul nou care n-a fost și cum zice Călin Pop: băi, „le lipeam pe spate/timbre adevărate”, zău. Nu știai nici dacă și nici când ți s-a citit mesajul decât atunci când primeai răspuns. Și Lenți C. răspundea. Ori la finalul Topului de Fier, ori în revistă. Zicea: „bătrâne Running Wild, uite așa și așa”; „dragă Metadethrax, cutare și cutare”; „stimate Schelet metalist, pune mâna și notează nuștiuce”; „scumpă Lady Bach, top notat, rațampunge”.
Pentru că, dacă erai fiert pe metale grele si foarte grele sau chiar si mai lejere și îți ardea buza după ultimele știri despre trupele internaționale, îi dădeai follow lui Lenți C: la toate posturile de radio pe unde se tot muta (eu l-am găsit la Nova 22) și la toate revistele prin care scria. Voiai să afli o discografie, o componență de trupă, piesele de pe un album? Îi dădeai mesaj lui Lenți C. Te simțeai singur pentru că vecinii ascultau numai Depeche și Michael Jackson și tu voiai să dai add altora ca tine? Scriai lui Lenți C. prin Poșta Română și el îți răspundea peste o săptămână. Dacă erai mai elitist și voiai să citești versurile pieselor, situația nu era atât de disperată, pentru că îi scriai lui Lenți C. : caut versuri Judas Priest și Sepultura, dau la schimb Annihilator și Queensryche. Și te intâlneai și făceai schimb de caiete cu versuri, copiai o săptămâna la ele și pe urmă te intâlneai iar și îți luai caietele înapoi. Sau casetele, că se făcea schimb și de casete.
Bine, e adevărat că mai erau și alții cărora puteai să le scrii. Puteai să-i scrii, de exemplu, lui Gomboș. Dar Gomboș, deși era sufletist și puncta bine la factorul uman, uneori făcea cam varză printre componențe și discografii. Nu nene, dacă voiai discografia corectă, toate instrumentele, inclusiv vocile adiționale și percuția, tot, cine la ce cântă, scriai lui Lenți C.
Puteai să îi scrii lui Mihai Dinu. Dar Mihai Dinu te lumina doar pe rockul clasic al anilor 80 și te împingea să-ți deschizi orizonturile și spre alte genuri. Emisiunea lui Mihai Dinu se numea Salata de rock. A lui Lenți C. se numea Metale grele si foarte grele. Sesizați diferența? Nu nene, dacă ție îți bătea inima pe ritmuri metalice ultimul răcnet (growl sau screaming, nu conta), scriai lui Lenți C.
Nu știu cum era în alte orașe, dar pentru metalismul bucureștean, Lenți C. a ținut o făclie în mâna. O ținea aprinsă cu combustibil de la casele de discuri din Vest, în principal Germania, și răspândea lumina pe calea undelor. Dacă îl ascultai pe Lenți C., știai tot ce mișcă pe scenă metalică internațională. Dacă erai din ăia pe elitism de mai sus și aveai și curiozități despre case de discuri și producători, Lenți C. îți spunea toate informațiile pe care le așteptau urechile tale avide, căscate ca o pâlnie de patefon: îți punea în ele informația precisă, până la loc, editura, an. Cine a vrut să învețe despre metale, a avut de la cine. OK, nu era Lenți C. un DJ carismatic, avea un discurs lemnos, presărat cu multe ticuri verbale și cu valențe soporifice după expunere îndelungată, (noroc că nu vorbea mult și muzică era săltăreață). Da, forma nu era îmbietoare. Dar cui dracu îi păsa? Aveai ultimele apariții discografice, indiferent dacă votai cu metalul mai greu sau mai ușor. Pe care nu aveai unde să le auzi în altă parte. Dacă nu ar fi fost el, ar fi fost altcineva? Cine știe. Până una alta, el a fost acolo.
Din când în când, mă opresc din ce fac și stau așa și mă gândesc că, totuși, cred că nu ne dăm seama cât de mult a însemnat Lenți C. pentru o generație de tineri flămânzi de muzică cărora le-a ghidat primii pași, cât de mult le-a influențat calea și devenirea de ascultători de metale. Care acum cântă metal, organizează concerte, scriu articole prin reviste sau fac podcasturi și emisiuni radio.
Nu vreau să-i fac statuie și nici nu sper că o să-mi vândă la vreun preț mai bun vreo raritate din colecția lui de CD-uri. Probabil că e de vina Scurta istorie a fratelui Fantotzii despre istoria rockului românesc care m-a aruncat direct în butoiul cu melancolie. Așa era în anii ’90, când îi scriam lui Lănțic. Lenți C.