Absu – Din abis, prin Riftul lui Hades

Nu cred că există cineva care, atunci când se gândește la curentul black metal pe continentul nord-american, să menționeze ca prim (și cel mai potrivit) exemplu altă trupă decât Absu. Știu, știu, mai sunt Von, Profanatica, Demoncy, pe cuvânt de pionier că îi iubesc și îi respect enorm, dar… Absu. Mă-nțelegeti!
Înființati în 1989 ca Dolmen de către Russley Randell Givens (Proscriptor McGovern), trecând printr-o serie de schimbări de titulatură în anii imediat următori (Azathoth, Eternus, Necrotic), băieții s-au liniștit în perioada 1991-1992, pentru ca în 1993 să scoată din propriul creuzet întunecat un album care și acum, după mai bine de treizeci de ani, este la fel de apreciat de orice metalist care se respectă. De fapt cred că acum e mai apreciat decât la momentul apariției. Fanii au mai înaintat în vârstă, ascultă muzica altfel, și nu cred că le mai vine să zâmbească condescendent ca atunci când tuleiele nu le deveniserā încā mustăți. Treaba cu Absu a fost și este serioasă și, dacă nu ești atent ce scoti pe gură, riști să ți-o iei grav.

Albumul Barathrum V.I.T.R.I.O.L. (n. red. am un prieten care poate să spună pe dinafară la orice oră Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem), pe lângă tematica legată de ocultism, alchimie și căutarea pietrei filozofale (n. red o ocupație respectabilă de altfel), iese în evidență printr-un mix foarte reușit de black și death metal, care se îndreaptă într-o cu totul altă direcție muzicală decât albumele trupelor scandinave și care constituie o coloană sonoră perfectă pentru o călătorie mistică imaginară către mijlocul pământului. Din punct de vedere tematic, este influențat de mitologia sumeriană și reprezintă un disc care se poate bate din punct de vedere muzical de la egal la egal cu orice album de black metal de la începutul anilor ’90 (și nu numai). Atmosfera întunecată și malefică este de neegalat și cele mai multe dintre piesele de pe album sunt memorabile!

În 1995, Proscriptor a apăsat butonul magic, s-a scuturat de reminiscențele death metal ale Absu și a scos la iveală ceea ce mulți dintre fanii trupei consideră a fi cel mai reușit album din discografie, respectiv The Sun of Tiphareth. Ar fi nedrept și superficial să omitem influențele și un anumit mod de abordare a structurilor muzicale care vin din zona thrash metal, însă albumul e înainte de toate black metal și sună ca la manual. Epic, rapid, plin de melodie și mustind de esoterism, străfulgerat de riffuri thrashy si o oarecare cruzime a sunetului, acest album reprezintă chintesența unei epoci când muzica era sinceră și necomercială. Dacă adăugăm în această ecuație si o oarecare bizarerie a temelor lirice, rezultatul este unul ieșit din comun.

Opusul care începe seria celor trei albume “celtice”, pe numele sāu din buletin The Third Storm of Cythraul (1997), se îndepărtează și mai mult de atmosfera existentă pe albumele anterioare, fiind mult mai direct și agresiv, chiar thrashy pe alocuri. Poate că nu e foarte eronat să considerăm abordarea o întoarcere la rădăcinile “pre-ABSU” ale trupei. Riffurile de chitară specifice curentului thrash metal capătă un rol esential pe acest album și sunt mult mai complexe decât în trecut, structurile pieselor anticipând oarecum o direcție muzicală care va fi urmată și dezvoltată pe EP-ul In the Eyes of Ioldanach și pe următorul album de studio, Tara, produsele care încheie trilogia.
EP-ul conține patru piese compuse întru ruperea capetelor ascultătorilor și scoate la înaintare o avalanșă de riffuri mitraliate, solouri isterice și cele mai furioase partituri de tobe pe care și le poate dori cineva. Adăugați la cele de mai sus o viteză nebună, cu precădere pe prima piesă, precum și pe geniala Mannanan, și aveți un albumaș de ți-e mai mare dracul. Pardon, dragul!

Atmosfera intensă se păstrează pe Tara (2001), fiind accentuată de un sound monolitic, care scoate în mod deliberat tobele în față.
Este pe undeva de înțeles, întrucât pe acest album Proscriptor are unele dintre cele mai agresive și inumane partituri din discografia trupei. Blastbeat, blastbeat, blastbeat!
Vocalizele demențiale completează în mod sublim acest peisaj sonor, iar dacă adăugăm și o serie de riffuri de tip traforaj-viteză, obținem unul dintre cele mai reușite albume black/thrash existente.

Discurile Absu și Abzu, primele compuse și editate de Proscriptor după opt, respectiv zece ani de pauză (2009, 2011), fără colegii de suferință Shaftiel și Equitant Infernain, sunt o oarecare întoarcere la soundul atmosferic al primelor două albume de studio, și beneficiază pentru prima data de un sound aerisit și modernizat, fară a putea fi însă considerate compromisuri din punct de vedere artistic sau comercial. Din contra! Dacă anumiți fani au emis anumite critici cu privire la structurile ceva mai îmblânzite ale partiturilor de chitară, personal consider că abordarea existentă pe cele două albume reprezintă doar rezultatul evoluției din punct de vedere muzical. E adevarat, e mai mult thrash decat black, dar cui îi pasă, dacă sună beton?

De menționat în cadrul povestirii noastre este și albumul self-titled Proscriptor McGovern’s Apsu (2021), scos la lumină după desființarea Absu din 2020, un produs care care continuă direcția abordată pe Absu și Apzu, în esență același melanj black/thrash regulamentar (mai mult thrash), parcă puțin mai rugos din punct de vedere al producției, dar și ceva mai complex și furibund decât precedentele două albume.

Având în vedere cā Absu s-a reformat în 2024 și că este o supertrupa, concluzia nu poate fi decât una singură și anume că cine nu vine la Rift Of Hades sa o vadă e măgar!