Scurtă istorie a rockului românesc, așa cum o văd eu (Partea a doua)

Inițial aveam în plan să scot la iveală un articol compus din câteva paragrafe, o retrospectivă generală a tot ceea ce a fost (în conformitate cu gusturile mele), este și va fi, totul pe scurt. Însă, tot tastând, am constatat că am ajuns la ceva care oricând poate fi încapsulat într-o carte (poate, cine știe …). Chiar și așa, trebuie să fiți conștienți de faptul că nefiind Petre Magdin, Lenți Chiriac, Florin Silviu Ursulescu, Gabi Gomboș, Alex Revenco sau Nelu Stratone, adică niște oameni care au fost în contact cu acest fenomen de când lumea și pământul (unii dintre ei, din păcate, nemaifiind printre noi), nu pot spune că părerea mea ar fi cea mai bazată pe cunoaștere și adevăr, mai ales că, inclusiv printre cei “tineri” sunt atâția și atâția oameni avizați să se arunce într-un astfel de articol (colegii mei din Metalfan, Coro – pe care îl văd la toate concertele la care particip, și asta de mai bine de 20 de ani, și așa mai departe). Prin urmare, vreau să știți că cele scrise aici sunt exclusiv păreri personale, iar scopul prezentului articol este să prezint absolut tot ce mi-a plăcut și în nici un caz tot ce a apărut.

(citiți prima parte aici)

Anii ’10

Odată cu această decadă, lucrurile s-au schimbat substanțial. În primul rând, au început să apară trupe cu sunet occidental, un lucru la care, în urmă cu un an, nici măcar nu îndrăzneam să visăm, dar si concerte cu sunet foarte bun, treaba asta, datorându-se în mod special oamenilor de la butoane. Concomitent, un val de trupe foarte bune au apărut pe piața discografică, lăsând în urma lor albume. Din păcate, toate aceste lucruri pozitive au fost umbrite de tragedia concertului de lansare a albumului Mantras of War al celor de la Goodbye to Gravity susținut în clubul Colectiv din București la data de 30 octombrie 2015, când, în timpul concertului clubul a fost cuprins de flăcări, ucigând și nenorocind oameni și familii. Și ce este cel mai crunt e faptul că cei mai puțin vinovați au primit ani grei de închisoare, în timp ce principalele persoane care au făcut posibilă catastrofa sunt și vor fi tot timpul libere. Corupția ucide!

Anul 2010 coincide cu apariția White Walls, formație de metal progresiv despre care, încă de când i-am ascultat prima piesă postată pe Youtube, pe nume 1. (viitoarea Friends for a While), am știut (sau am măcar am visat) că va fi o trupă care niciodată nu va dezamăgi. Astăzi, la 15 ani de atunci… cred totuși că am avut dreptate, chiar dacă viitorul (inclusiv prezentul) trupei ne este necunoscut. Mad Man Circus (2010) este un disc venit din neant, un cadou făcut nouă, ființelor umane, de la univers. Sunetele regăsite pe el fiind metal progresiv în forță, cu multe elemente jazz, cu voci growl dar și clean (care te ung pe suflet), un album care a ridicat ștacheta foarte mult în materie de muzică românească. Gândiți-vă doar la faptul că, ulterior lansării acestui album, White Walls a fost prima formație românească invitată pe scena ProgPower Europe. Totuși, Escape Artist (2013) este acel album care îmi place cel mai mult dintre toate albumele românești apărute vreodată, chiar dacă este mai așezat, sau mai liniștit decât anteriorul, e un album în care evoluția trupei, dar și, mai ales, a sunetului, este totuși una cât se poate de evidentă, totul fiind foarte original în opinia mea.

Goodbye to Gravity (2012) este primul album scos de formația cu același nume, chiar dacă e apărut sub umbrela Metalfan Records Division, pot spune că nu m-a impresionat în mod deosebit (deși, alături de echipa Metalfan, am făcut parte dintre cei prezenți la lansarea lui în Silver Church), motiv pentru care nu am acordat deloc atenție ulteriorului album Mantras of War (2015) atunci când avea să fie lansat, decât după acel moment tragic din clubul Colectiv, ajungând la concluzia că ceea ce se întâmplă pe disc este ceva fabulos, cum rar se poate auzi în această țară.
Subjects of the Same Suffering (2010) este ultimul album Avatar, cu o producție impecabilă, ca și muzica prezentă pe disc.
Tot în 2010 L.O.S.T. a venit cu primul album, pe nume Remains of Pain, un foarte bun produs de death / gothic / thrash.
Mediocracy a fost o formație de sludge / post metal / black, ale cărei concerte, dar și albume de studio (Human Progress-Endless Regress – 2010, ASOMA – 2011 și Memory Hole – 2012) au lăsat leziuni serioase pe creierii celor care au intrat în contact cu ele; personal, regret foarte mult trecerea trupei în neființă.
Deadeye Dick e o formație de metalcore progresiv care mi-a plăcut foarte mult atunci când a apărut, Black Stars on a White Sky (2010) fiind un album de vis.
Sincarnate, doom / death / progresiv la nivel internațional, trupă care a scos la iveală trei produse de lux: As I Go Under (2010), EP-ul Nothing Left to Give (2013) şi, poate, produsul lor etalon: In nomine homini (2017).
Ultimul produs Abigail se numeşte It Is The Night I Fear, unul pe care nu l-am înteles atunci când a apărut în 2011, însă ascultându-l astăzi, îmi dau seama cât de naiv am putut fi: doom / gothic / death / progresiv, făcut la cel mai înalt nivel.
Breathelast e o altă formație de metalcore a cărei muzică prezentată în concert a fost de o violență ieșită din comun, atât anterior cât și ulterior lansării EP-ului Breathelast 2011, de fiecare dată ieșind un spectacol deosebit.
Primul album Dordeduh (formația lui  Hupogrammos şi Sol Faur, plecați din Negură Bunget) a apărut în 2012 pe numele său Dar De Duh, black metal foarte tehnic, cu mult folclor, un album extrem de iubit de către fanii genului, de pretutindeni: tot răul spre (extrem de) bine.
Taine a revenit pe piață cu EP-ul Resurrection (2013), metal progresiv în stilul Cynic / Gordian Knot cu influențe death thrash, producție impecabilă, muzică de excepție.
O formație de technical death metal pe care mereu am agreeat-o, mai ales datorită concertelor la care am participat, este Illuminati, care a lansat albumul The Core în 2013.
Underlight (2016) aparține trupei bucureştene Akral Necrosis, o foarte bună trupă de black din România.
Portrait for a Reflection (2016) e un material post rock care m-a atras în mod deosebit, cântat de formația instrumental instrumentală Fjord.
Yin & Out (2017) este un superalbum de djent al bucureștenilor de la Days Of Confusion, Eternal Summer fiind una dintre cele mai mișto piese apărute vreodată pe aceste meleaguri.
În 2017 trupa braşoveană de progresiv metal The Thirteenth Sun a scos la iveală două produse discografice: Genesis – care este de fapt un EP de 25 minute şi albumul Stardust, care le-a adus o binemeritată participare la festivalul ProgPower Europe din anul următor.
S-a rezolvat. Nu se poate. (2017) și La deal (2019) sunt două discuri pe care le ador, aparținând trupei de post rock Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, provenită din oraşul de câmpie Bucureşti.
Ordinul Negru este o trupă de black metal de nivel mondial, motiv pentru care țin în mod special să le menționez albumul Faustian Nights (2018); Timişoara fiind un important pol al muzicii black metal pe plan internațional.
The Four Horsemen (2018) este un EP ce aparține trupei Deathdrive, unul plin de rifuri, metal modern de o calitate de excepție.
Neural Correlates of Hate este albumul trupei Spectral lansat în 2018, unul de death tehnic, în genul Obscura sau Necrophagist, cu un sunet impecabil.
Din Cluj-Napoca vine o formație pe care o agreez enorm, pe nume Front; dacă EP-ul lor (singurul material discografic al trupei) Alive (2017) nu m-a atras în mod deosebit, ei bine, toate piesele trupei lansate ulterior EP-ului sunt printre cele mai misto apărute în această Românie, in ultimii ani (recomand, ascultările sunt gratis pe Bandcamp).
În 2015 Implant Pentru Refuz a venit cu cea mai de senzație creație a sa, pe nume Cartography; ceea ce găsim aici (deathcore / djent / progresiv care, pur şi simplu, te calcă pe cap) nu prea s-a mai auzit vreodată în țara asta.

Dacă la anii ’00 spuneam despre Avatar cum că m-a lăsat cu măseaua umflată atunci când am auzit-o pentru prima oară în concert, ei bine, același lucru s-a întâmplat și în urmatorul deceniu în momentul când, total întâmplător, am dat peste Flesh Rodeo; o trupă ce urma să deschidă unul dintre concertele White Walls, despre care în prealabil citisem că ar fi o combinație de Alice in Chains, Korn sau Tool (deci, 33% șanse să îmi placă); ei bine, atunci când cei cinci bucureșteni au pășit pe scenă, efectiv, nu mai îmi doream să se termine, așa ceva nu am mai văzut nici până în ziua de astăzi, în opinia mea Flesh Rodeo fiind cea mai spectaculoasă formație românească pe partea de live văzută vreodată. Iar dacă Tellurium-128 (2013) și Things Will Never Get Better (2017) sunt două albume de studio superbe, ei bine, închipuiți-vă cum ar suna așa ceva în concert, unde, doar în cazul Flesh Rodeo, totul este amplificat de 100 de ori?

O altă trupă pe care mi-aș fi dorit enorm să o ascult prin intermediul unui album de studio este Chemical Compound din Arad, văzută în concert la Maximum Rock Suport pentru Undergound din 2010, club Silver Church, București, trupă care m-a lăsat perplex în acea seară. În plus, chiar există în online trei înregistrări cu aceștia, pur și simplu, fabuloase.
Şi, că tot am adus în discuție acest festival, îmi este imposibil să nu vorbesc de mascarada care a avut loc în acea seară, cu spectatori veniți pe bază de nepotisme, care îşi sustineau doar trupa pentru care au venit, în grupuri separate (deja mă simțeam ca la bairamele de la începutul anilor 2000, când rockerii se retrăgeau în momentul în care se băgau manele, şi invers, manelişii faceau un pas în spate atunci când o piesă rock era băgată la combină), instruiți în prealabil de către respectivele trupe cu cine să bifeze pe ultimul loc (deoarece la sfârșit fiecare dintre cei prezenți făcea o listă cu propriul său clasament, urmând ca punctele să se adune și să se formeze clasamentul final al concursului); dar și cu faptul că un jurnalist (din câte îmi aduc aminte, întâmplător, acel jurnalist făcea parte din legendara trupă din Miercurea Ciuc Scamp Heart Killers, având un blog în care prezenta lucruri din concerte, chestii underground) a fost amenințat de către un membru al uneia dintre formațiile prezente în acea seară (nu vreau să dau nume, nu ăsta e scopul), și asta doar pentru simplul fapt că respectivul jurnalist a scris pe blogul său despre acea formație cum că ar fi avut o muzică influențată de o anumită trupă americană, fără a aduce jigniri, sau chestii de genul ăsta. Deci, da, România educată a anilor ’10 a avut parte și de astfel de momente!

Unde suntem?

Ajungând în anii ’20, putem spune că astăzi suntem mult mai bine decât am fost în precedentele decade. În primul rând, gândiți-vă doar la faptul că în fiecare zi are loc cel puțin un concert metal în București, indiferent că e vorba de o trupă mică, sau că vorbim despre cineva consacrat. Desigur, un mare aport în această ecuație îl are și clubul Quantic, ținând concerte aproape zilnic, cu foarte multe formații din afară, fiind un loc pe care în trecut nici măcar nu-l puteam visa. În plus, Cluj-Napoca, Iașiul sau Brașovul au parte adesea de concerte underground din sfera rockului. Cireașa de pe tort fiind festivalul Rockstadt Extreme Fest de la Râșnov, la ultima ediție având cel mai fabulos line-up dintre toate festivalurile de pe glob din acel an.

Cu toate acestea, este absolut necesar să lămurim anumite aspecte care țin în mod special de muzica rock, fie că e metal sau mai puțin metal. Dacă la capitolul dedicat anilor ’00 am vorbit despre cât de nocivă a fost mișcarea alternativă pentru urechile românului de rând (pentru că, repet, nu existau alte opțiuni), ei bine, astăzi, în 2025 putem spune că lucrurile au luat o întorsătură “dramatică”, dacă aș putea numi-o astfel, întrucât acele trupe de alternativ, care cântau simplist, la caterincă și despre cât de tare e să o arzi pe iarbă, chiar au evoluat, prezentând o muzică pe care nu o auzi la orice colț de stradă, nici măcar la trupele din afară, influențele nefiind atât de clare. De cealaltă parte, formațiile true de heavy metal, thrash sau death, majoritatea dintre ele, din păcate, au rămas ancorate tot acolo, în anii ’90, maxim anii ’00, neexistând pic de evoluție (cu foarte mici excepții), influențele venite din occident fiind extrem de evidente. Dacă în anii ’00 aveam absolut toate motivele să râdem de trupele alternative și să îi facem pokemoni pe fani (cu tot respectul, dar chiar aveam dreptate: trupele noastre aveau solouri, pedală dublă şi cinele, partituri de bas, clape şmechere, în timp ce ale lor cântau pe trei corzi la chitară şi una la bas), ei bine, astăzi ei au absolut toate argumentele să râdă de noi, mai ales că în alternativul lor se regăsește foarte mult metal, mai ales progresiv.

Practic, trupele din bula alternativ nu mai depind de industrie (un lucru fabulos), ci exclusiv de munca lor. Coma este cel mai bun exemplu al cuvântului evoluție, Orizont (2015) (un superalbum, în care se regăsesc sunete de tip djent, math, metalcore sau progresiv) și Acordul părinților (2023) (un disc ceva mai “uşor”, fabulos, de asemenea), fiind două produse discografice pe care orice iubitor de muzică underground trebuie să le aibă în colecție, progresivul fiind principalul gen muzical întâlnit; cu mențiunea că Hefe a susținut mereu mişcarea underground din România, prin diferite căi, una dintre ele fiind emisiunea Alternative Nation de pe MTV România, unde erau prezente trupe din absolut toate genurile muzicale din zona underground (inclusiv metalul, dar şi hip-hop, electro, etc); în plus, gândiți-vă cum ar fi fost ca Nerostitele (2006) să fi avut un sunet la nivelul trupelor din afară ai acelor ani … altfel stătea treaba.
E.M.I.L. au ajuns să cânte chestii total diferite față de ce ne propuneau atunci când cultivau vise interzise de lege (nu vreau să fiu înțeles greșit, pe piesa asta mă distram teribil atunci când la final de fiecare săptămână călcam în B52, Expirat, Stuff Vamă, El Comandante, Fire, etc), astăzi abordând mai mult sunetele post rock / punk / alternativ, fiind ceva total diferit și foarte evoluat în raport cu ce ni se prezenta în anii 2000.
Liderul AB4, Doru Trăscău, a format The Mono Jacks și cântă un gen de alternativ foarte tehnic, aerisit și bine pus la punct.
Vița de Vie nu mai sună de mult a Korn (chiar și așa, făceau oricum o treabă minunată pentru acele vremuri), ci abordează o muzică pe care și-a pus amprenta în mod decisiv.

De Luna Amară știm deja încă de când a apărut, personal am văzut foarte multe concerte (deschiderea pentru Paradise Lost din 2005 fiind un moment epic); însă despre ei nu aș putea spune că fac parte din aceeași oală, deși a fost adoptată mai mult de fanii alternativ decât de către cei metal, Asfalt (2004), Loc lipsă (2006), Pietre în alb (2011) sau Nord (2018) fiind printre acele albume pe care orice metalist trebuie neapărat să le asculte.
Chiar dacă Implant Pentru Refuz a pornit ca o trupă underground, și despre ea putem spune că este mai ascultată către de fanii alternativ, mai ales datorită ultimului lor album Subradar (2020), unul, ca de obicei, foarte bun, însă din punct de vedere muzical mult mai aproape de formațiile alternativ decât de metalul în exces propus pe Cartography; oricum, dacă ești metalist și ai lăsat prejudecățile deoparte, e imposibil ca acest album să nu te fascineze.
Apariția Alternosfera pe piața românească a însemnat şi sfârșitul haterului din mine pentru acest gen (şi asta, foarte serios o spun, fără ca vreo persoană de sex opus să mă influențeze cumva), deschizându-mi noi orizonturi.
M-am gândit serios dacă să includ și pe Byron în “categoria” alternativerilor sau nu, însă și ea este o trupă ascultată de către același cerc de fani, deși ceea ce cântă oamenii este mult mai aproape de muzica progresivă, alt-rock sau faze de genul ăsta (adică ceva mult prea avansat pentru ambele tabere, pentru univers, în general). Este, de departe, acea trupă care are în componența cei mai buni instrumentiști din tot ceea ce înseamnă rock românesc actual (cine nu mă crede, să pună repede mâna să asculte albumul Efemeride – 2023, de găsit și pe Bandcamp).

De cealaltă parte, metaliştii puri sunt un pic mai săraci în raport cu alternativerii, care, zic eu că au preluat conducerea pe tabela de marcaj (deși, spre norocul meu sunt susținător al ambelor tabere, de ce să mă privez în mod gratuit de ceva ce aduce un plus de calitate scenei muzicale?). Trebuie să recunoaștem că trupele “mari” (dacă le putem numi mari, în contextul în care nu discutăm de Bună seara, prieteni sau Holograf) de pe scena metalică românească nu sunt atât de multe, iar în plus alea care sunt sunt fix cele care au ca rețetă combinația metal – folcloric – patriotic. Practic, trupele care umplu o sală de peste 1000 de oameni sunt:

Trooper, o formație despre care trebuie să recunoaștem, putea să trăiască lejer chiar și în zilele noastre din primul lor album (ce rifuri şi schimbări de ritm găsim acolo, fraților!), însă ulterior au abordat ca teme o muzică predominant patriotic / folclorică (inclusiv metalul progresiv), ce are un succes deosebit de mare în rândul publicului, ajungând să umple Sala Palatului de două ori;
Dirty Shirt, care, efectiv, a explodat atunci când piesa Săracă inima me a văzut lumina zilei, până atunci, această formație fiind total subapreciată (personal, îi preferam subapreciați, însă înțeleg perfect situația, mai ales că ceea ce fac ei nu este oricum muzică de dat la radio, deci nu s-au vândut necuratului … aşa cum am făcut eu, de am ajuns să ascult chiar și alternativ);
sau Bucovina, o trupă de viking metal cu teme patriotice, care îi reduce la tăcere pe cei doi Fane (Bănică și Hrușcă), care puseseră monopol pe luna decembrie. Desigur, având în vedere că astăzi există zeci și zeci de opțiuni, cui nu-i place, oricând își poate îndrepta urechea către orice altceva; însă atât timp cât toate aceste trupe muncesc pe rupte (reușind să ofere foarte multă calitate), din partea mea nu pot exista decât maxime aprecieri.

Pentru această perioadă voi enumera doar acele albume pe care le consider etalon, deoarece nivelul atins de către respectivele trupe este unul foarte avansat în opinia mea. Despre o retrospectivă mai ampla legat acest deceniu vom discuta la începutul lui 2031, şi tot atunci vom vedea în ce punct suntem, plus previziunile despre viitor.
Aşadar:
Har (2021) – Dordeduh, o muzică unică, se spune că ar fi în continuare black metal, însă acolo se regăsesc foarte multe alte genuri muzicale, printre care și ceva chestii folclorice extrem de ușoare, post-rock, elelctro, clasic, dar și metal progresiv (acest album aducându-le timișorenilor o binemeritată participare pe scena ProgPower Europe);
Grandeur (2020) – White Walls, album diferit de primele două, foarte heavy dar și tehnic în același timp, în care rifurile de chitară, tobele și basul sunt foarte aglomerate, fiind un album, poate nu mai bun decât Escape Artist la capitolul “studio”, dar care în mod cert piesele acestuia se potrivesc live mult mai bine decât cele apărute anterior, un concert cu White Walls fiind acel lucru pentru care realizezi că nu te-ai născut nici degeaba, nici în țara greşită;
Descântec (2023) – Dora Gaitanovici, și aici există folclor, doar că, pe lânga el, avem parte şi de un progresiv rock / metal cum personal nu am mai auzit pe nicăieri, iar ceea ce fac aici cei doi chitariști, plus magnifica voce a Dorei (cred totuşi că magnific e mult prea puțin spus), este ceva unicat atât pentru România cât și pentru umanitate (ca o paranteză, aș fi vrut să menționez și EP-ul Pas cu pas, însă el nu apărut şi real, ci este doar o chestiune fictivă, existând în online cele trei piese care ar fi trebuit să formeze materialul discografic, el, din păcate, neputând fi cumpărat de nicăieri, nici măcar în format digital, cel puțin aşa spun îndelungile căutări de pe platforma Google; și mă oftic rău de tot pe această situație, deoarece chiar aveam recenzia făcută, cu notă maximă, cu tot tacâmul, însă din păcate nu putem promova ceva ce … nu a existat niciodată);
Chaos&Contemplation (2023) – Taine, e o demonstrație de cum trebuie făcut metalul tehnic în zilele noastre, foarte calculat, nimic lăsat la voia întâmplării, totul sunând zid;

Wavebreaker (2024) – June Turns Black este ceva magnific, sonorități djent / metalcore / electro (chestii în genul Sybreed, The Prodigy, Tesseract sau Mnemic), cu o voce feminină care mă duce uşor aşa cu gândul la o Julie Christmas cu adevărat supărată, cu un sunet cristal, un album ce, efectiv, nu te lasă să respiri!

Din punct de vedere concertistic, consider trupa Gothic ca fiind etalon pentru ceea ce în prezent există. Nu pot spune că albumele lor de studio sunt printre preferatele mele, însă atunci când băieții din Petroșani urcă pe scenă, treaba se schimbă radical, fiind o formație care, în primul rând, face spectacol prin maniera sa de a-și prezenta compozițiile. Dintre albumele lor, Underground (2024) este cel cu care mă înțeleg cel mai bine, deoarece este mult mai aproape de gusturile mele, cele progresive, însă aici avem parte totuși de un amalgam de genuri, printre care şi heavy metal, power, gothic, thrash sau death, adică ceva ce nu are cum să nu îți placă dacă eşti pe felia metal.
Iar acest capitol îl voi încheia aici şi doresc în mod special să îmi cer scuze față de fanii multor formații care nu au fost menționate aici, mai ales că nu pot cuprinde absolut tot ce a apărut (nu am niște gusturi muzicale atât de complexe). În al doilea rând sunt conştient și de faptul că sunt destule albume ale căror existență nu am aflat nici până în ziua de astăzi. În plus, gândiți-vă că eu sunt doar un fan al muzicii, asemeni vouă, care are și un mic talent, descoperit de Klawz, în a înșira cuvintele pe hârtie fără să masacreze prea tare limba română.

Încotro ne îndreptăm?

Cred, totuși, că depinde foarte mult și de ceea ce se va întâmpla pe scena politică. Dacă vom fi aruncați iar în beznă, probabil că nu vom fi prea bine pentru o lungă perioadă de timp (gândiți-vă doar la faptul că, după ce am scăpat de comunism, a trebuit să treacă 15 ani ca să fim cât de cât pe linia de plutire). Altfel, sunt de părere că mergem pe o pantă ascendentă. În plus, sunt deja anunțate foarte multe concerte în avans pentru 2025, Rockstadt Extreme Fest începe să-și contureze line-up-ul final, Quantic-ul are deja niște nume super pe listă (Tesseract, Dirkschneider, Eluveitie, Taake, Laibach, Dark Tranquillity sau Moonspell), Dream Theater sunt confirmați de ceva vreme la Artmania 2025, Sibiu, iar King Diamond va sosi pentru a doua oară în România. Deci, semnele că lucrurile nu se vor strica sunt cât se poate de clare.

Totuși, legat de viitoarele albume de studio, aici există o mare problemă: inteligența artificială. Adică, nu vreau să fiu înțeles greșit, este normal că ea să fie folosită pentru a scoate un sunet mai bun, sau chestii de genul ăsta, însă nu pot accepta sub nici o formă ca o trupă sau artist să compună cu ajutorul AI, în detrimentul materiei cenușii.
Ca o paranteză, în trecut obișnuiam să mă uit la fotbal, echipa mea preferată era Steaua București (ştiu că e de toată ruşinea, recunosc, însă, măcar am satisfacția de a fi prins echipa asta încă de la începutul anilor ’90, în nici un caz după 2003); ei bine, atunci când am realizat cât de corupt și murdar este acest fenomen (nu doar în România ci și în întreaga lume), efectiv m-am desprins complet de sportul ăsta și uite că au trecut mai bine de 10 ani de când nu am mai văzut un meci de fotbal. Cam așa se va întâmpla şi în situația în care voi afla că o anume trupă a folosit inteligența artificială în compozițiile ei; voi menționa asta tot timpul, în timp ce respectiva trupă nu va mai fi urmărită în concerte de către subsemnatul … Deşi, recunosc, şi eu am o idee distructivă care implică păcălirea publicului: atunci cand îmi voi face trupă de black metal (cel mai probabil niciodată, din simplul motiv că la muzică mă pricep doar la a o asculta), voi pretinde că suntem din Timişoara, exact pe principiul băcăniilor sibiene care au împânzit Bucureştiul (în realitate, niciuna nefiind din Sibiu). Însă, eu zic totuși să gândim pozitiv și să rămânem optimiști (la urma urmei, de ce aş pleca din Bucureşti?), chiar sunt de părere că viitorul undergroundului românesc este din ce în ce mai bun; inclusiv noi, ca oameni, suntem diferiți față de cum eram acum 20 de ani, în sensul bun, cu toate că mai avem destule de pus la punct.
Acestea fiind spuse, vă mulțumesc din inima tuturor celor care ați citit până la final acest articol. Binele să fie cu voi!