The Great Old Ones – Kadath

În 2009 lua ființă la Bordeaux o trupă născută din pasiunea lui Benjamin Guerry pentru muzică, în special black metal, și pentru universul lui H.P. Lovecraft, numită – cum altfel? – The Great Old Ones, după puternicele creaturi malefice ce populează cosmogonia autorului. De atunci încoace, de-a lungul celor 5 albume, dintre care ultimul tocmai ce a fost lansat, trecând prin Necronomicon și mitologia Cthulhu, dorința sa a fost să transpună universul epic al celui ce l-a inspirat în experiențe muzicale intense, să coboare, cum spune maestrul, în acest ultim abis al haosului absolut, unde himerele și blasfemiile sunt în centrul întregii infinități.
Și o face de această dată apelând la una din povestirile din Ciclul Viselor ce-l are ca protagonist pe Randolph Carter, un alter-ego al lui Lovecraft, din perspectiva căruia se construiește misterioasa lume din jur, pornit într-o călătorie onirică pentru a găsi Kadath, cetatea necunoscută ce se înalță la marginea nemărginirii fără viață.
De trei ori visă Randolph Carter miraculoasa cetate Kadath, şi de trei ori a fost alungat de pe terasa înaltă ce se întinde deasupra ei.
Muzica urmează închipuirile, aspirațiile, trăirile complexe ale nefericitului explorator al ținutului viselor, turmentat de creaturi malefice. Tristețea devine acorduri melancolice, dramatice, agitația și exaltarea se transpun în pasaje muzicale epice, dramatismul capătă conturul unor riffuri malefice, subliniind coșmarul în care se pregătește să plonjeze eroul, odată cu primele note din Me, the Dreamer, piesa care deschide albumul, odată cu primul cuvânt pe care-l rostește personajul, Kadath (All golden it blazed in the sunset / I dreamed of it three times / Torn away from this splendid vision / I felt the bondage of dream’s tyrannous gods / I can’t resist anymore / My prayers will not go in vain). Un pic ciudat mi s-a părut că, desi este o trupă cu nu mai puțin de 3(!) chitariști, structura muzicală pare să fie dată în principal de bass și tobe, care par să dirijeze schimbările de ritm și tonalitate, însă nu mă plâng, rezultatul îmi este plăcut auzului. Dacă ar fi să descriu combinația muzicală, desi trupa se etichetează ca post-black eu i-aș zice un progressive black atmosferic, cu inserții de power/epic. În principal black metal cu de toate, cum îmi place mie 😊. Și, când să crezi că se termină piesa, după vreo 5 minute, ritmul se schimbă, după care ne îndreptăm din nou Towards the sound of the vile drums / Towards the central void and the daemon-sultan, către Haosul Târâtor, prin ținuturile macabre.
Terrified, abandoned to my fate I fear the crawling chaos’ gaze. Așa cum povestirea oscilează între fantasy și horror, la fel și muzica în care este integrată ne transportă din furtuna sunetelor sacadate, dezlănțuite, reci și tăioase, acompaniate de vocea cavernoasă, parcă desprinsă din coșmarurile lui Carter din care orice speranță dispare, către limanuri calme, atmosferice, meditative, ca într-un vis în care pisici pufoase și binevoitoare cu blană lucitoare încearcă să-l ajute în căutarea lui. Nu, n-am luat-o razna vorbind despre pisici prietenoase în raport cu un album black metal, fiindcă în Ulthar, unde ne poartă muzica, ca și în Egiptul Antic, pisicile sunt la loc de cinste. Pasajul acustic de la începutul piesei este la fel de înșelător pentru dezvoltarea sa ulterioară ca și imaginile idilice ale cetății, așa cum îi apare privirii curioase a exploratorului, iar vocea, jumătate strigăt, jumătate șoaptă, contribuie la atmosfera apăsătoare și dezolantă.
In the Mouth of Madness este probabil cea mai melodică piesă a albumului și cea mai scurtă („doar” 7 minute – făcând abstracție de micul interludiu The Gathering -, fiindcă în general francezii și-au luat suficient timp să creeze o coeziune între structura narativă a poveștii și cea muzicală), fiind al doilea single al albumului după Me, the Dreamer și piesa pentru care Jakub Rebelka, responsabilul cu partea vizuală a albumului, a realizat un video animat. Dar nu e deloc una monotonă. Chitara își schimbă permanent tempoul pe măsură ce trecem de la A glimmer of hope/Arises from the darkness la Touched by a repugnant tentacle/ I climb desperately to escape / From this place of death/ This nightmare of Dreamlands. iar tonalitatea muzicală și ecourile au un vibe similar cu Katatonia/Paradise Lost.
Momentul de relativă acalmie este continuat de unul violent, pe măsură ce eroul urcă în infernalul turn Koth (Freezing wind/ Hypocephalic winged nightmare/ Golden throne and yellow silken mask/ And I fall again) acompaniat de textura rece, tăioasă și tremurătoare a chitărilor nelegiuite, cu întorsături imprevizibile, în cea mai (post)black metal piesă a albumului, din care nu lipsește însă nici grandoarea bombastică, nici disonanța, fiindcă e nevoie de mult dramatism când te prăvălești din turn, chiar și în vis.
Cele două minute instrumentale atmosferice din The Gathering fac trecerea spre traversarea periculoasă a platoului Leng, o călătorie ce durează 15 minute, prin care Guerry a vrut să aducă un omagiu tradiției metalului instrumental, menționând undeva primele discuri Metallica, când au apărut piese de referință pentru gen, precum The Call of Ktulhu, Orion, To Live is to Die. Și da, i-a reușit, e o piesă care nu mă plictisește, cum reușesc cele mai multe dintre instrumentale, teatrală, grandioasă, eterică uneori, alteori ritmată, susținută de un scurt moment recitativ desprins din povestire: « soudain, les nuées se dissipent et la lumière spectrale des étoiles se met à luire au-dessus de nous, tandis qu’au-dessous, tout est noir ».
Și ajungem la final cu Astral Void (End of the Dream), doar pentru a ne da seama că sfârșitul visului nu înseamnă trezire, ci pătrunderea în coșmar, bântuit de creaturi atroce, printre care același Haos Târâtor, Nyarlathotep, în același mod care unește teroarea cu melancolia, creând o viziune de final grandioasă și monumentală.
Je savais maintenant que ma merveilleuse cité du soleil couchant/
N’était que la somme de ce que j’avais vu et aimé dans ma jeunesse (…) / Et non les ténèbres et les solitudes incertaines/ Qui croupissent par-delà le cosmos.
Poate că unii vor zice că și-au mai pierdut din forță față de albumele precedente, mie mi se pare că și-au rafinat universul și viziunea muzicală și că, așa cum Lovecraft te poartă prin toate nuanțele luminii, de la splendoarea strălucitoare și înșelătoare a unei cetăți intangibile la cele mai monstruoase și întunecate tenebre, la fel și The Great Old Ones își îmbogățesc registrul stilistic cu fațete noi, ce intrigă, stârnesc curiozitatea și captează atenția pe parcursul întregului album.
Par să fi băut din aceeași apă magică a inspirației ca alte câteva trupe franceze, nu știu cum fac ei că reușesc întotdeauna să aducă ceva proaspăt, inovator, interesant în muzică, să-și creeze o personalitate distinctă chiar și în genuri în care ai crede că s-a spus totul.
Ca fapt divers, Benjamin Guerry deține un escape room în Bordeaux. Mă întreb care o fi tema 😉. Și tot ca fapt divers, albumul poate fi ascultat, pe lângă tradiționalul Spotify, și pe canalul oficial de YouTube al casei de discuri producătoare, Season of Mist. Și ultimul fapt divers, există și o versiune care mai conține o piesă instrumentală, Second Rendez-Vous, o preluare Jean-Michel Jarre, care la noi se putea auzi cândva pe genericele emisiunilor de știință și tehnică.

Season of Mist
24/01/2025

Benjamin Guerry – voce, chitară
Aurélien Edouard – chitară
Alexandre Rouleau – chitară
Gregory Vouillat – bas
Julian Deana – tobe

Me, the Dreamer
Those From Ulthar
In the Mouth of Madness
Under the Sign of Koth
The Gathering
Leng
Astral Void (End of the Dream)