Concert Tesseract în Quantic: Cronică
-
- 26 January, 2025
Când m-am apucat de scris, mi-am zis că poate nu sunt cel mai potrivit om pentru cronica asta. Nu mă consider fan Tesseract, nu i-am mai urmărit de câțiva ani, iar cronici de concerte nu am scris niciodată. Dar apoi m-am gândit că le știu pe de rost componența fără să deschid un browser, am pre-comandat vreo două albume de ale lor, știu că au mai schimbat vreo doi vocaliști înainte să revină Dan Tompkins, știu prin ce branduri de basuri a trecut basistul Amos Williams până să ajungă la basul din seara concertului, ba chiar și ce cameră video folosește pentru playthrough-urile lui. Deci, nu sunt neavizat în ceea ce privește Tesseract și îmi place să mă duc la concerte, chit că din cauza meseriei ajung mai rar și încerc să ajung măcar la cele importante.
Recunosc că nu aveam așteptări super-mari de la concert. Cum spuneam, nu i-am mai urmărit prea atent în ultima vreme, deși pe radarul meu au apărut ultimele câteva single-uri. Am rămas foarte impresionat de piesa Legion, care consider că ar trebui să ia premiul de best metal vocal performance a ultimilor câțiva ani. Astea fiind zise, am mers la concert cu gânduri bătrânești: „nu trebuie neapărat să stau până la final dacă mă plictisesc riffurile în ostinato”.
The Omnific
Am reușit să ratez cu brio prima trupă de deschidere, trioul australian The Omnific, o secție de ritm pe steroizi, cu doi basiști și un baterist. Culmea, deși sunt basist, nu eram foarte curios în privința lor, dar sunt convins că au cântat brici. Îi urmăresc online și sunt niște muzicieni excepționali. În schimb în ultima vreme virtuozitățile și cântările super-tehnice mă interesează din ce în ce mai puțin dacă nu livrează ceva tangibil și pe partea emoțională. Acum vreo 20+ de ani probabil că aș fi dat orice să îi pot vedea.
Novelists
A doua trupă de deschidere, francezii de la Novelists, au cântat foarte corect. Vocalista lor are o voce foarte puternică, iar combinația de djent-pop și influențe metalcore îi plasează pe o linie similară cu Spiritbox sau Poppy. Muzica lor este catchy și accesibilă, cu riffuri grele de metalcore peste melodii relativ fredonabile. Totuși, am simțit o lipsă de energie în prestația lor – păreau prea statici pentru tipul de muzică pe care îl cântă. Chitariștii păreau mai degrabă preocupați să cânte perfect decât să se conecteze cu publicul, astfel că visceralitatea a lipsit din prezența scenică. Însă, fără echivoc, prestația a fost una bună. A fost o cântare corectă, chiar dacă încercările de coregrafie – când chitariștii se ridicau pe risere simultan – mi s-au părut timide pe alocuri.
Trebuie să menționez și muzica dintre trupe, care m-a uns la suflet, erau piese din anii ’90-’00, alde Chemical Brothers, electro de calitate din perioada respectivă, foarte binevenită ca palate-cleanser între trupe, ca să se mai odihnească și urechile noastre.
Tesseract
Începutul setului Tesseract m-a prins în mijlocul unei discuții despre basuri cu un amic în care eu îi spuneam că nu prea îmi plac brandurile de basuri care sunt la modă, cumva definesc perioada curentă ca sound și sunt omniprezente într-un gen muzical. Dar în același timp l-am felicitat că și-a luat un bas din brandul respectiv, fiindcă sunt niște instrumente foarte bune. Drept dovadă, toți cei patru basiști prezenți pe scenă aveau câte un bas despre care vorbeam.
Concertul Tesseract a început conform programului, cu un intro scurt de pe bandă, apoi băieții au intrat în pâine hotărât, fără multe tergiversări. Ca de obicei la majoritatea concertelor, primele două-trei piese sunt mai de sacrificiu, iar sunetistul mai ajustează mixul până ce ajunge la un echilibru optim. Poți să faci probe câte vrei într-o sală goală, când se umple de oameni se schimbă niște parametri și mai trebuie bibilit.
Sunetul s-a îmbunătățit destul de rapid și a rămas la un nivel foarte bun tot concertul.
Vocalul Dan Tompkins a menționat că e bolnav și că asta îi afectează prestația, dar nu s-a observat foarte tare. Am auzit o singură dată că i-a alunecat vocea și s-a și oprit din a duce fraza respectivă la capăt. În schimb, la piesa Legion s-a descurcat de minune, deși se mai întorcea spre riserul de tobe să bea niște apă între părți, și și-a făcut și un mini-masaj de gât între două fraze. Jos pălăria, nu este ușor să poți să livrezi un vocal performance de genul ăsta în fiecare seară, nu degeaba e și vocal-coach omul!
Din punct de vedere al părții instrumentale, Tesseract e o trupă foarte închegată, tight, fără prea multă grăsime superfluă. Totul e pe metronom, inclusiv luminile sincronizate pe beat-uri, iar asta poate da o senzație de steril, uneori chiar lipsă de umanitate. De asta nici nu mă așteptam la foarte multă emoție din partea trupei, e o muzică mai degrabă cerebrală decât viscerală. Riff-urile repetate în ostinato te duc într-o stare meditativă, un soi de transă care e accentuată și de părțile mai cumințele, ambientale, cu multe delay-uri, pad-uri de acorduri și arpegii de chitară fără distors.
Un detaliu care mi-a plăcut mult a fost modul în care luminile au evoluat de-a lungul show-ului. Nu au dezvăluit totul din start, ci au construit un arc vizual pe măsura poveștii muzicale. Erau niște lumini care se roteau la un moment dat, care au apărut spre mijlocul playlistului. Ce nu mi-a plăcut așa de mult în schimb a fost lipsa a unor spoturi din față, ca se vadă fețele trupeților mai bine. Era totuși mai bine decât la Novelists, unde parcă am văzut doar siluete pe un backlighting frumos.
În mare, mi-a plăcut concertul, am fost plăcut surprins de sunetul bun din sală și cât de tight a sunat, nu m-am plictisit, setlistul a fost destul de divers, cu suișuri și coborâșuri, și mi-a menținut atenția până la final.
S-a cântat foarte bine, trupa a fost închegată, nu m-a deranjat nici prezența scenică a vocalului, care pe alocuri parcă a fost ușor over the top: câteodată părea a fi un Freddie Mercury care execută un kata de karate. Dar ce voce și control!
Compar mereu concertul la care sunt cu cel mai recent la care am fost, fără să vreau. De data asta s-au nimerit să fie diametral opuse: Tesseract a venit imediat după un concert Donny McCaslin – jazz modern, improvizație pură și libertate totală. Pe când la Tesseract totul era calculat, pe click, o poveste bine pusă la punct, pe alocuri rece, la Donny McCaslin totul era liber, visceral, comunicare constantă între membrii trupei, improvizație și haos frumos, unit în forme de piese. Ambele mi-au oferit stări diferite, dar la fel de valoroase, și mă bucur că pot trăi o plajă de emoții atât de mare.
Am ajuns acasă cu un tricou Tesseract fiindcă vinil nu am găsit. Poate că deja vânduseră tot în concertele anterioare din turneu. Mai vin!
