10 albume din Ianuarie 2025 cu producție extraordinară

Ambalajul este uneori mai spectaculos decât cadoul în sine. (proverb chinezesc)
Foreign Humor Productions este o casă de discuri și mai ales de producție muzicală din România. Prescurtat și drept “4h”, studioul din București îi are la butoane pe mai mulți producători ce preferă să rămână anonimi. Adunat, au la portofoliu implicări directe cu artiști precum Illuminati, Coma, Cyborg, The Details, Lost Society, Dulceața Morții, dar și colaborări cu muzicieni din trupe precum Black Sabbath, David Bowie, King Crimson, Santana, Atheist, Death, Cynic, Gorguts, Pestilence, The Melvins, Candlemass, iar lista continuă să crească exponențial…din pasiunea pentru producția muzicală în sine.
În această rubrică, unul din producătorii care ne-a permis să îi dezvăluim identitatea – Matei Tibacu-Blendea – vă aduce câte o retrospectivă la finalul fiecărei luni. Un de top 10 albume cu producție executată la un nivel impresionant, care ridică atât standardele muzicii pe care o ascultăm, cât și modul în care ascultăm muzica, și aspectele la care să fim și mai atenți și mai deschiși. Printre selecții se va număra lunar și câte un invitat surpriză care va alege un album relevant mai ales din punct de vedere al producției.

---

Când alții postează imagini cu mesajul “new year, new me”, eu prefer să mă gândesc la new year, new releases! Anul 2025 a început timid cu doar câteva lansări pe care le așteptam cu interes, nu neapărat pentru producție cât pentru că îmi plac trupele. Însă aici vorbim de producție, indiferent de părerea despre compoziții în sine.
Pentru că nu toți rockerii s-au trezit din mahmureala numită 2024, am inclus câteva nume puțin din afara sferei metalice, dar care am considerat că acordă altfel de atenție eforturilor lor, după ani și ani de lansări.
Invitat special în această retrospectivă: Andrei Ghețu (RusT). Trupa RusT din București va susține un concert în club Fabrica pe 29 ianuarie, alături de Brainwasher (dance punk), Vandaal (stoner metal), Berzerk (nu hardcore), și :umbra (alternative indie rock).

10. Tremonti – The End Will Show Us How
Producător: Michael “Elvis” Baskette (Sevendust, Alter Bridge, Mammoth WVH, Slash, Falling in Reverse, Chevelle)
FFO: Alter Bridge, Myles Kennedy, Cold, Soil, Teddy Swims
Ce mi s-a părut mereu la Alter Bridge și toți membri afiliați care au scos albume solo (Myles Kennedy, Tremonti) este că e sunetul etalon pentru acel sunet de rock american. Mai mult decât Five FInger Death Punch. Este suficient de prietenos să fie difuzat la radio în timpul zilei, suficient de patriot încât să atragă atenția amatorilor de country, și cu un sunet de heavy încât să fie exemplu pentru mulți din zona heavy metal care vor să obțină un sound heavy dar curat.
Dacă privim lista de materiale de care producătorul Michael Baskette este responsabil, toate au în comun exact aceste două caracteristici: heavy și corect. Chitara sună clar dar nu se încurcă cu mai multe efecte decât clean/crunch/drive. Toba e foarte clară la fel ca și low end-ul. Parcă vocea e mai în față pe The End Will Show Us How, presărată cu aceleași armonii prietenoase dar obișnuite pe voce, de cvinte. Imaginați-vă că e o scenă dintr-un film în care un veteran de război se întoarce la nevasta sa care, în mod ciudat, e gravidă chiar dacă soțul a fost plecat mai mult de 9 luni, însă el e sigur că este chiar Michael, fiul său, în timp ce Zakk Wylde face solo-uri pe margine și un vultur zboară pe deasupra.

9. Necrodeath – Arimortis
Producător: Necrodeath
FFO: Sodom, Possessed, Dark Angel, Num Skull, Morbid Saint, Sadus, Kreator, Slayer
Parli italiano? No? Atunci senti l’italiano? Senti senti, căci Necrodeath sunt veterani thrash metal din Italia, albumele lor din anii ‘80 concurând cu trupele mai mari ale genului deathrash, precum Morbid Saint, Resurrection, Sarcofago, Sadus, Possessed, dar mai ales cei trei giganți al metalului teutonic – cum zicea Lenți Chiriac – Destruction, Kreator și Sodom.
Necrodeath au anunțat că Arimortis ar fi ultimul album pe care îl scot. Duse sunt vitezele abordate pe piese de pe albumele din anii ‘80 precum Into the Macabre sau Fragments of Sanity (dar nu și rototom-urile și fill-urile clar tributare Possessed). Pe acest album Necrodeath sună mai lent, mai inteligibil, cu o producție asemănătoare cu M-16 de Sodom, World Painted Blood de Slayer, și acea atmosferă de cameră de pe Rebel Extravaganza (Satyricon). Pare că ești chiar cu ei în sala de repetiție, nu prea e urmă de reverb mai mare decât într-o cameră obișnuită.
Așadar e un thrash mai sincer pentru că este mai intim. Pe alocuri, ocazionalele întorsături de ritm amintesc de primele două albume Coroner. Pentru un ultim album, este un testament matur al unei trupe care a trecut de la deathrash furios la un thrash heavy, mid tempo, și ale căror versuri le pot înțelege fără să le citesc.

8. Eric Clapton – Meanwhile
Producător: Simon Climie (B.B. King, Michael McDonald, Jeff Beck, Lara Fabian, Rod Stweart, George Michael)
FFO: George Harrison, Joe Cocker, Jeff Beck, David Crosby, Mark Knopfler
Noul album semnat Eric Clapton – care va împlini 80 de ani anul acesta – nu e metal. Pe alocuri nici rock nu e, dar fără contribuția lui Clapton, atât cu trupa Cream, cât și albumele solo încă de la finele anilor ‘60, nu ar fi existat acest website. Mă rog, știu, Sabbath, Deep Purple, bla bla bla… să nu uităm că la vremea lor, Cream a intrat în cartea recordurilor ca fiind cea mai zgomotoasă trupă din lume.
Ce auzim pe Meanwhile este un Eric Clapton liniștit, care stă în studioul lui de acasă sau chiar camera de oaspeți, mare și elegantă dar cu tratament acustic impecabil, care parcă ne cântă în mod direct și stă la povești cu noi sub formă de cântece. Unele proprii, altele clasice reinterpretate de el și câțiva invitați speciali. Cel mai bun exemplu este Moon River, compus de Henry Mancini, pe care apare ca invitat regretatul Jeff Beck, cel care i-a școlit practic pe toți chitariștii cei mai mari care au provenit din Marea Britanie. Toate acestea sub tutela producătorului Simon Climie, colaboratorul lui Eric Clapton pe toate albumele de peste un deceniu încoace, care a lucrat inițial cu Jeff Beck.
Atmosfera sonică e una extrem de liniștită și caldă, parcă stăm lângă un șemineu dintr-o vilă frumoasă în timpul unei ierni grele. Mai niște castane pe foc, mai niște vinuț fiert, mai un Jeff Beck și Van Morrison în vizită, și foarte multe straturi de instrumente cu corzi. Chiar dacă pare că sunt 10 chitariști prezenți pe fiecare compoziție, piesele nu par aglomerate lăsând vocea lui Clapton să fie foarte în față. Asta înseamnă să fii chitarist bun, să nu riști să îți stai în cale când știi că tu șutezi, tu înscrii, dovedind în același timp că layering-ul și spațiul gândit între partiturile de chitară te consacrează nu pentru câte note faci per minut, ci unde și cum le folosești pe un album.

7. Cozmetic – Prehistoric
Producător: Cozmetic
FFO: Pain of Salvation, Ozzy Osbourne, Dominici, Jerry Cantrell, Alter Bridge, Nova Collective, Opeth
În pofida numelui, cei responsabili nu sunt din Roma antică ci din… Roman. De la noi. Cozmetic este proiectul fraților Alin Cozma (chitară) și Silviu Cozma (tobe) și este un proiect instrumental. Asta nu doar că înlătură elementul decisiv de “make it or break it” – și anume vocea – dar înlătură și orice urmă de accent neamerican precum și bătaia de cap de a integra vocea în mod curat în mix. Însă chiar dacă ar fi avut voce, albumul este produs impecabil. Ziceam mai sus de producția superioară Tremonti? Ei bine, acest album este produs cel putin la fel de heavy, lăsând suficient loc pentru lead-uri și squeal-uri.
Cozmetic interpretează un heavy progressive, dar nu vă gândiți că pică Petrucci pe scări în timp ce cântă, sau întorsăturile ritmice din Fates Warning, ci un prog metal foarte accesibil care face Nevermore să pară Spastic Ink. Producția curată și heavy obligă ascultătorul să se bucure de groove-ul folosit în abundență în piese și să dea din cap, chiar dacă nu e subgenul său preferat muzical.
Eu unul nu țin minte să fi auzit o producție așa de “din străinătate” pe un album românesc, făcându-i pe frații Alin și Silviu nu doar buni instrumentiști, ci capabili să “cozmetizeze” foarte convingător și producții muzicale. Eu unul o să fiu cu ochii pe ei în viitor, lucru pe care îl puteți face prin intermediul oricărui link de mai jos:
Spotify Bandcamp Facebook

6. L.S. Dunes – Violet
Producător: Will Yip (Circa Survive, Panic! At the Disco, Turnstile, Lauryn Hill, Balance and Composure, Braid, Citizen, Glass Beach, Code Orange, Harmțs Way, La Dispute, Nothing, Superheaven, Title Fight, Scowl)
FFO: Circa Survive, Saosin, Thursday, Nothing, Further Seems Forever, Sparta
Ăsta e un album pe care îl aștept cu nerăbdare până pe 31 ianuarie când iese oficial. L.S. Dunes e un supergrup format în pandemie de către membri din trupele Thursday, Saosin/Circa Survive, Coheed & Cambria, și My Chemical Romance. Beneficiind de vocea inconfundabilă dar și ușor manieristă a lui Anthony Green, știi la ce să te aștepți în mare, însă ceilalți membri nu au adus doar riff-uri puse la sertar de la trupele din care provin. Sună a trupă cu idei noi și scrise una în jurul alteia, ci nu riff-uri reciclate. Pentru că nu sunt atâtea ciupeli și spații ocupate de multe note ca în toate trupele din care provin muzicienii, muzica e mai aerisită, iar Green își permite să facă mai multe cu vocea decât reușește în trupele din care a tot făcut parte, inclusiv țipetele înfricoșător de profunde – sufletește – de care este capabil, dar rareori le scoate în atenția publicului. Producția este foarte crispy și modernă, se aude totul clar și are o energie tinerească, în pofida faptului că toți membri au probabil copii care sună de vârsta de care par ei pe album.
Recunosc, Thursday e una din trupele mele de suflet, și auzindu-i pe basistul Tim Payne și pe bateristul Tucker Rule ținând ancora ritmică am simțit că veghează asupra melodiilor și-l asigură pe amatorul acestui gen că ce va auzi va fi pe mâini bune. Tonul de bas al lui Tim Payne este mult mai distorsionat, mult mai fuzzy și heavy, ceva ce în Thursday nu ar putea folosi, date fiind toate ciupelile chitaristice pe care trebuie să le susțină. Frank Iero (MCR) aduce o contribuție cuminte și deloc deosebită care măcar nu stă în cale, iar Travis Stever (Coheed & Cambria) stă și el la locul lui, lăsându-l practic pe Anthony Green să susțină proiectul din voce, ajutat de piesele accesibile și producția cristalină a producătorului Will Yip, foarte în vogă de aproape un deceniu, responsabil și pentru debutul L.S. Dunes.

5. Hellacopters – Overdriver
Producător: Nicke Andersson (Lucifer, Death Breath, The Solution)
FFO: MC5, Iggy & The Stooges, .38 Special, Year of the Goat, Graveyard, Blue Oyster Cult, Hällas
Pentru metaliștii înrăiți, numele Nicke Andersson ar trebui să însemne ceva. El a fost tobarul și co-fondator la Entombed. The Hellacopters este proiectul lui de garage rock pe care ș-i l-a început în 1994 pentru a-și etala și talentul de a cânta la chitară, voce, și de a compune. Nu numai multi-talentat, Nicke Andersson are o discografie mai stufoasă decât ce vedeam în filmele porno din anii ‘70 (nu eu, Doamne ferește, dar așa am citit).
Ce m-a făcut curios să văd cum sună este faptul că muzica Hellacopters e tot mai melodică de la album la altul. La început era vorba de un garage/proto-punk foarte noisy și orice potențial “hit” era îngropat într-o producție a la Sonic’s Rendezvous Band, Radio Birdman, The Hives. Pe parcurs, producția a devenit tot mai curată, cu refrene maaari, îmbâcsite cu armonii vocale pe multe voci, aducând tot mai mult a genul de producție pe care au avut-o Ghost pe Infestissumam sau chiar Meliora. O altă referință ar fi genul de classic rock revival suedez, cum ar fi trupele Hällas sau Flight. Foarte curate și cu refrene care te prind imediat.
Albumul Overdriver este primul produs integral de către Nicke Andersson și este, cum să zic, aproape power pop! Eu nu am problemă cu asta, mi se pare că fix către acest gen de producție se tot îndreptau. Sună a album de power pop din anii ‘90, de exemplu Matthew Sweet, Cotton Mather, The Rembrandts, amestecat cu glam-ul unor trupe precum Slade, și producția polișată a anilor ‘80, de genul Def Leppard, Journey, Cheap Trick, și chiar Bon Jovi. Practic, aș putea auzi orice melodie de pe album pe un sitcom de genul “Friends”, are o atmosferă distractivă de stare bună, însă au cam dispărut în totalitate elementele de garage și rock’n’roll, pentru ciupeli jangly pe chitare cu 12 corzi.

4. Eidola – Mend
Producător: Stephan Hawkes (Chelsea Grin, Vitriol, Amarionette, Red Fang, Attila,
FFO: Dance Gavin Dance, Circa Survive, The Mars Volta, Muse, Emarosa, The Home Team, Emery
Albumul de care am fost cel mai curios din întreaga listă, știind că Eidola a avut o ascensiune absolut exponențială încă de la primul album, înainte ca solistul și principalul compozitor/chitarist Andrew Wells să fi fost cooptat drept chitarist secund la Dance Gavin Dance (și de anul trecut, solist clean principal). Pentru cei care cunosc “microuniversul” Dance Gavin Dance, mai precis label-ul Blue Swan Records al chitaristului Dance Gavin Dance, Will Swan. Toate trupele seamănă între ele, interpretând un post-hardcore foarte complex și virtuoz, iar Will Swan le-a strâns într-un singur loc.
De la primul album Eidola mi-am dat seama că ei ar fi o variantă Dance Gavin Dance polișată, inteligibilă, cu potențial enorm de mainstream. Vocea lui Andrew Wells nu este numai de câștigător la orice concurs de tip The Voice sau American Idol, însă mereu își împinge limitele să nu rămână manierist. Secretul este că și el, și chitaristul Sergio (și el cooptat drept basist la Dance Gavin Dance din 2023) sunt multi-instrumentiști cu etică de producători. Adică modul în care își produc partiturile de chitară sau voce sunt net superioare colegilor de la Blue Swan Records. Oferă fie 1000 de layere suprapuse, fie momente aerisite în care vocile sună liniștitor, fie producție de 80s Synthwave, fie rave, fie țipete pe haos controlat instrumental… Eidola în sine este un best-of ce oferă scena actuală de post-hardcore, însă cu albumul ăsta mi se pare că ating cel mai mult potențialul lor comercial de a fi noua trupă de pe buzele tuturor.
Din fericire pentru fanii muzicii complexe și din păcate pentru conturile bancare ale membrilor Eidola, muzica încă este complexă, însă liniile melodice sunt multe și transparente. Pe lângă mințile de producător ale lui Andrew Wells și Sergio Medina, producția a fost lăsată pe mâinile lui Stephan Hawkes, care este un production geek care se concentrează pe fiecare secundică și îi suprapune alte cinci straturi. Nu vreau să știu ce simte calculatorul pe care s-a făcut producția… cred că are bandaje și cârje de la cât de exploatat a fost… însă stă întins pe metaforicul pat de spital cu zâmbet pe buze, sunt sigur.

3. Pentagram – Lightning in a Bottle
Producător: Tony Reed (Mos Generator, Stone Axe, Big Scenic Nowhere)
FFO: Saint Vitus, The Obsessed, Pile of Skulls, Clutch, Dozer, Kyuss, Monster Magnet
E impropriu spus că Pentagram sunt tăticii doom metal-ului, având în vedere că singurul membru prezent pe toate formulele încă de la începutul anilor ‘70 a fost solistul Bobby Liebling. Un solist care nu numai că mă bucur că mai este în viață – a fost un adevărat personaj care a trecut prin toate dependențele posibile – dar și sună extraordinar de bine în continuare. Acest tătic al doom metal-ului a asamblat un nou line-up pentru acest album, cu forțe noi venind din partea bateristului Henry Vasquez (tobarul pe care absolut toate trupele veterane de doom îl folosesc), dar și aportul chitaristului Tony Reed care a și produs albumul.
Ca sunet, chiar dacă Victor Griffin nu mai e la chitară (el a fost pentru Pentagram ce a fost Joe Perry pentru Aerosmith) sau Joe Hasselvander la tobe și uneori și chitară (când Bobby Liebling era nu se știe unde cu un ac în venă și nu mai venea la înregistrări), sunetul specific Pentagram este prezent și sună chiar proaspăt. Este sunetul albumelor Sub-Basement și Show ‘Em How, foarte curățat, dar cu tonul asemănător de chitară al lui Victor Griffin, pe low-mids, să pară că a fost înregistrat în anii ‘80, dar remasterizat. Sunetul analog oferă o greutate vintage, dar modul în care Henry Vasquez izbește tobele, că altfel nu se poate numi, este sesizabil și parcă te afli chiar lângă setul lui de tobe Ludwig.
Vocea lui Liebling este foarte în față, ceea ce parcă pe albumul precedent, Curious Volume, nu m-a dat pe spate. Însă pentru Lighting in a Bottle parcă și-a schimbat corzile vocale cu unele noi (sau mă rog, vechi, din pachetul de acum 4 decenii). Piesele sunt scrise de toți patru membri, inclusiv de Reed, sesizându-se pe alocuri percepția sa de producător, care știe să lase spațiu în riff-uri pentru voce, și ca toată muzica să o complementeze pe aceasta.

2. Tokyo Blade – Time Is the Fire
Producător: Andy Boulton (chitară)
FFO: Grim Reaper, Angel Witch, Omen, Cloven Hoof, Ostrogoth, Tygers of Pan Tang, Satan, Hell, Demon, Saxon
Una din trupele veterane ale valului de NWOBHM clasic, ce i-a influențat la greu și pe Metallica, revin în 2025 cu un album ușor supraprodus. Tobele sună aproape industrial și sintetic, dar nu într-un sens rău. Doar și-au pierdut spiritul de “clasic“, dându-l la schimb pentru un sunet de heavy metal nemțesc (vezi Primal Fear sau Sinner) sau Judas Priest pe albumele cu Tim “Ripper” Owens. În afară de toba care e foarte în față și distrage de la sentimentul de trupă veterană, chitarele sună curat și inteligibil, iar vocea lui Alan Marsh sună în continuare foarte bine, amintind de Geoff Tate sau Bill Byford în zilele de glorie. Conceptul albumului este unul dystopic, dar ceva îmi spune că acest concept a ajutat și la alegerea de a face vocea să sune mai sintetic. Nu ar fi nimic in neregulă dacă s-au ascuns în spatele unui concept futuristic ca să folosească multe plug-in-uri si EQ-uri digitale, dar sunt sigur că s-ar fi bucurat de mai multă apreciere dacă beneficia albumul de o producție mai old school. Știți vorba aia, poate n-au avut producție polișată când erau mici…

Alegerea + descrierea: Andrei Ghețu (bass, RusT). Îl puteți vedea live în concert pe 29 ianuarie în club Fabrica din București, și îi puteți asculta digitația Steve Harris-ească pe prima piesă RusT intitulată “Din nou aproape”, lansată sub egida Foreign Humor Productions.

Some Fear – Some Fear
Producător: Lennon Bramlett (Mad Honey)
FFO: Whirr, Nothing, Midrift, My Bloody Valentine, Wisp, Trauma Ray, Title Fight
O trupă la început de drum cu un potențial enorm. Primul album al trupei americane some fear prezintă o încărcătură emoționala de aproape 30 de minute. Producția mai raw și vocea mixată în așa fel încat să pară că a fost înregistrată cu interfonul, completează impactul emoțional și nostalgic. O combinație de shoegaze, midwest emo și puțin grunge, fac din acest album o călătorie plina de melancolie prin amintirile copilăriei și prin momentele frumoase-triste ale vieții. Un prim album solid din partea unei trupe la început de drum. Sper ca producția să fie mai putin raw pe viitor, desi cred ca felul în care sună acum este mult mai uman și mai sincer.

Trei mențiuni:
Ringo Star – Look Up
Stick To Your Guns – Keep Planting Flowers
Grayscale – The Hart