June Turns Black – Wavebreaker

Foarte rar îmi este dat ca o trupă românească să mă surprindă într-un mod foarte plăcut atunci când o ascult pentru prima oară în varianta ei de studio (la fel şi live, dar dacă le adunăm, se strâng mai multe). Dacă ar fi să fac o scurtă retrospectivă a acelor trupe care m-au lăsat mască atunci când le-am ascultat pentru prima oară (și aici mă refer strict la ce am ascultat după anii 2000, deoarece în anii ’90 tocmai descopeream metalul și eram fascinat de aproape orice bălărie, deci nu se pune) atunci ar fi așa: Psycho Symphony cu EP-ul Schizoid, Deathdrive cu albumul Opus One în C# Minor, White Walls cu piesa Friends for a While (atunci se numea 1.), Coma cu Document (eu având în prealabil o impresie total greșită despre trupa asta), Dordeduh cu Descânt (datorită lui Lenți Chiriac de la Istoria Rockului – Radio România București) și Dora Gaitanovici cu piesa Pas cu pas. Ei bine, identic am pățit și cu June Turns Black atunci când am dat peste ei pentru prima oară, fix cu piesa care dă titlul albumului: Wavebreaker. Prima întrebare pe care mi-am pus-o fiind “oare ăștia chiar sunt de la noi?“. Și ce am remarcat în primă instanță la muzica acestei formații a fost sunetul, care, personal mi se pare a fi cu foarte mult peste 90% din trupele din afară.
Wavebreaker este format din șapte piese, însumând un total de 23 minute şi un pic. Deci, după numărul de minute, îl putem cataloga drept un EP, deși din punct de vedere muzical, nu se diferențiază cu nimic de un album întreg. Ca o paranteza, în 90% din situații, un EP îmi pare a fi acel produs mai puțin băgat în seamă al unei formații, însemnând de fapt o schimbare provizorie de stil, niște piese care nu au încăput pe materialul principal, anumite colaborări mai “dubioase”, preluări, experimente, re-mixuri și așa mai departe. Adică Reign in Blood al lui Slayer are și el sub 30 minute, dar este catalogat album, în timp ce The Raging River de Cult of Luna are peste 38 minute, și este considerat EP (probabil că asta e cauzat și de faptul că nu toate piesele par a fi cele mai bune din univers, aşa cum trupa ne-a obişnuit, deşi acolo nu există nici un experiment dubios sau chestii de genul, totul e Cult of Luna). În fine, ceea ce vreau să zic este că Wavebreaker e un produs solid, care definește întru totul imaginea June Turns Black, indiferent de numărul minutelor.
Pe lângă producția foarte bună, mi-a plăcut modul în care sunt îmbinate sonoritățile metalcore, djent și mai ales electro. Nu mă înțelegeți greșit, nu June Turns Black a inventat treaba asta, chiar săptămâna trecută am văzut în București trupa Novelists din Franța, care avea în piesele ei și această combinație de elemente, cu tot cu voce feminină. Însă ce îmi place în mod deosebit la ai noștri, este faptul că totul este brut: nu țin să ne arate cât de tehnici sunt, ce voci frumoase au sau ce solouri incredibile de chitară pot dezvolta, ci totul este făcut foarte la obiect și foarte natural: muzica lor fiind ca un trăsnet care te nimerește direct în suflet, atât datorită părților instrumentale, cat și (mai ales) a vocii feminine extrem de puternice a lui Rach Alaji. În plus, sonoritățile electro sunt cele care domină fundalul sonor, sau dacă nu îl domină, atunci în mod cert sunt cele pe care le remarci din prima (fie că-ți plac sau nu).
Ce îi face atât de speciali? E un pic cam greu de explicat în cuvinte, însă personal sunt foarte atras de modul în care chestiile foarte melodioase se îmbină cu cele extrem de agresive, acompaniate şi de sunete computerizate. Ca influențe, prima trupă la care mi-a zburat gândul atunci când i-am ascultat, a fost Sybreed (în mod special prin albumul lor de debut, Slave Design – 2004), însă mai pot spune că am regăsit şi atmosfera unor trupe precum Mnemic, Periphery, Tesseract, The Prodigy, sau chiar şi Sandra Crețu.
Anul trecut la festivalul Artmania am observat faptul că Spiritbox, o formație din Canada de djent/metalcore/electro cu voce feminină este considerată o mare senzație a muzicii, deși nici ea nu a inventat roata la căruță. Ei bine, dacă formația asta e atât de apreciată, deși influențele sunt evidente, sincer vă spun, eu cred că June Turns Black nu are cum să nu fie cel puțin la acelaşi nivel, mai ales pentru că muzica trupei este influențată în deosebi de latura europeană (adică mult mai underground) spre deosebire de Spiritbox, care e mult mai aproape de ceea ce fac americanii. La urma urmei, şi despre Tesseract s-a spus că este masiv influențată de Meshuggah, iar astăzi e o trupă etalon pentru muzică, în general. De aceea, putem spune și despre June Turns Black că este o formație care, cândva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va putea fi considerată o foarte importantă sursă de inspirație pentru metal și pentru muzica underground.

Nightshift Division
03/06/2024

Rach Alaji – voce
Dan Niculescu – chitară
Cezar Stamate – bas
David Alin – tobe

Hurt Me
Atonia
Wavebreaker
Scream for the Voiceless
BRNDNC
We Kill What We Love
Have You