“Bulgarii sunt cu zece ani înaintea noastră” și alte povești din Romană

În Bucureștiul anilor ’90, nu era ușor să asculți muzică metalică. Nu exista YouTube. Nici Spotify. Nici măcar telefoane mobile. Era groaznic.
Erau câteva emisiuni la radio (cum am mai zis) sau la TV. Aveai Magdin la TVR, Vanessa la MTV și un rotofei bărbos la MCM. Câte o oră-două pe săptămână, era insuficient pentru a hrăni gurile, pardon, urechile înfometate¹. Aflai de trupe, îți făceai o listă de albume, dar ca să le asculți… trebuia să le găsești pe casetă. Dacă aveai deja vreo 20 de bucăți, erai privit cu respectul cuvenit unui expert al sonorităților extreme. Puteai să te întâlnești cu alți colecționari serioși, să faci schimb, să copiezi și să dai înapoi. Dar dacă nu aveai ce să dai la schimb? Cum îți făceai colecția?
Păi în primul rând, muzica nu era gratis, cum e acum. Trebuia să-ți faci griji cum să faci să iasă bani cumva / să faci ceva, cumva², ca să poți să cumperi și tu o casetă-două. Dacă erai elev la liceu, sau și mai rău, la gimnaziu, trebuia să-ți gestionezi cu mare chibzuială banii de buzunar, pentru că cei mai mulți părinți nu erau dispuși să sponsorizeze astfel de cumpărături. 
Primele mele casete le-am cumpărat direct din portbagajul unei mașini, la intersecția străzilor Lipscani cu Smârdan. Erau marca Goldstar: Scorpions – Crazy World și Roxette – Joyride. Fără copertă, fără titluri, antreprenorul de la care le luasem mergea pe principiul let the music do the talking. Tot pe-acolo, într-un butic dubios, am găsit și casete poloneze cu copertă color: Queen – Innuendo, Phil Collins – Serious Hits Live. Dar așa ceva nu interesa pe amatorii de schimburi. Dacă voiai albume noi din rock și metal – care ajungeau la noi după luni de întârziere – trebuia să mergi în Romană.
În Romană, între cele două ieșiri de metrou, se întindea bazarul heavy metal. Tarabe pline de casete, promisiuni de evadare către tărâmurile metalice ale făgăduinței, închise în carcase de plastic.
Primul pe traseu era Lemi, reprezentantul studioului de multiplicari Rock Center. Înalt, cu pletele negre în vânt, flancat de o valkirie blondă și ea îmbrăcată în piele neagră ca și el, impunea respect maxim.. Primele casete luate de la el au fost două Raks-uri: Skid Row – Slave to the Grind și Europe – Prisoners in Paradise. Un pic mai scumpe decât ce găseam la gura portbagajului în Centrul vechi, dar de calitate mai bună, uneori chiar și cu versuri. Lemi era un punct fix în raidurile mele periodice după casete și tricouri. L-am mai văzut acum câțiva ani, plimbându-se pe la concerte cu baston, joben și parpalac de piele, lumea făcea poze cu el ca cu ursu’ împăiat în gară la Sinaia.
Apoi era Mosh. Calitatea casetelor la el era o ruletă rusească³. Dar avea ofertă variată și, dacă nu găseai ce căutai, îți nota comanda într-un carnețel. Lăsai o casetă neinregistrată, plăteai în avans și veneai după câteva zile să o ridici. Mosh își trata clienții cu o considerațiune izvorâtă probabil dintr-un instinct comercial nativ, care îl îndruma spre o abordare bazată pe niște tehnici incipiente de marketing. Dacă albumul cerut era mai scurt de 60 de minute, Mosh avea grijă să înregistreze ceva în completare și, spre instruirea ascultătorului, nu ezita să pună mâna pe microfon și să prezinte el însuși surpriza muzicală, ca la nuntă : « În completare-tare-tare-tare, câteva piese de pe albumul Hot in the Shade-shade-shade al trupei Kiss-iss-iss-iss. Înregistrate în studioul Mosh-mosh-mosh.» Un alt gest frumos pe care îl făcea Mosh era să-ți dea și titlurile pieselor tipărite cu masina de scris, ca să nu fii tu nevoit după aia să ii scrii lui Lenți C. să i le ceri. Sigur, fără să fi urmat un curs de dactilografie și fără vreun IELTS sau Cambrige în CV – motiv pentru care m-am trezit cu titlul From Out of Futere pe caseta cu Depressive Age.
Apoi veneau tarabele lui Gomboș. Gomboș era deja o figură bine cunoscută în comunitate – om de presă, organizator de concerte și negustor, toate într-o singură persoană, cu o putere de convingere impresionantă. Când începea să-ți povestească ceva, ajungeai să-l crezi chiar și atunci când știai că nu spune adevărul.
Avea un catalog vast de albume, cu coperți xeroxate color, însă calitatea era cel puțin îndoielnică, – erau trase pe cele mai ieftine no-name-uri. Totuși, nouă ne plăcea să să ne uităm la coperțile colorate, să vedem ce mai apăruse nou.
Când nu era dus prin târg cu treburi de publicist, îl găseai în Romană, la tarabe. Acolo l-am găsit și noi, eu și Sake, într-o zi de primăvară, pe la amiază, în plină vânătoare de noutăți discografice. Silueta lui semeață se întindea peste toate mesele cu casete pe care le gospodărea prin interpuși, ca umbra lui Nosferatu în filmele din anii ’20. 1920. Analiza atent mușteriii prin lentilele groase care-i acopereau jumătate de față, cântărindu-i din priviri.

Și cum scormoneam noi pe tarabă, deodată ne-a sărit inima din piept: în fața noastră era o casetă cu copertă ruginie pe care scria Nevermore is Sanctuary! Știam că Sanctuary se desființase și citisem în numărul din ianuarie al revistei Heavy Metal Magazine (al cărei redactor șef era Lenți C.) că «solistul vocal Warrel Dane și basistul Jim Sheppard au hotărât să continue și astfel a apărut Nevermore» și că «albumul de debut este în direcția Queensryche, Fifth Angel și Heir Apparent». Habar n-aveam cine e Fifth Angel și Heir Apparent, dar eu eram fan Queensryche și Sanctuary iar Sake era dispus să încerce orice album despre care se scria la revistă. Tentația era mare, dar vocea experienței ne îndemna la prudență. Gomboș a simțit dilema și a început atacul:
– E foarte bun albumul ! Abia a apărut ! O singură casetă am!
Era posibil. Prea puțini știau de Sanctuary și de Nevermore. Dar noi aveam altă grijă:
– E trasă din casetă originală ?
Un standard rezonabil de calitate.
– Vaaai de mine! E trasă după CD bulgăresc! Bulgarii sunt cu 10 ani înaintea noastră!
A accentuat fraza cu câteva hohote de râs sănătoase, cărora spațiile lipsă din dantură le dădeau un efect de reverb organic. Era preambulul loviturii finale:
– V-o și probez!
Ce să probezi, frate! Avea Gomboș pe tarabă un dublu casetofon marca Internațional atât de prăfuit încât nici chiar el insuși nu s-ar fi simțit ofensat dacă i-am fi spus că e un junghi. A pus Gomboș caseta, dar ce să auzi în vacarmul traficului din Piața Română și mai ales la casetofonul ăla?
– CD bulgăresc! Cu 10 ani înaintea noastră! a repetat Gomboș, văzându-ne încă ezitând. Știam că era puțin probabil să fie adevărat – era prea recent albumul și prea puțin cunoscută trupa – dar sloganul Nevermore is Sanctuary și insistența lui Gomboș au fost până la urmă decisive. Acolo s-a jucat totul.
Ce să mai zic? Am ajuns acasă cu Sake, am pus caseta în Magnavox-ul adus de unchiu’ Florin din State și ne-am apropiat amândoi de difuzoare până ne-am dat cap în cap, încercând să prindem vreo urmă de sunet. Cu volumul la maxim, tot ce se auzea era o gâjâială, care putea avea orice origine, chiar și bulgărească.
Gomboș era băiat bun, dar nu când voiam noi.
Nu am aflat niciodată dacă bulgarii erau cu 10 ani înaintea noastră sau noi cu 10 ani în urma lor. La urma urmei, bulgarii erau cu ale lor, noi cu ale noastre. Oricum, nu aveau ei pe CD tot ce aveam noi pe tarabe în Romană.

1. Grohot – Hrănind gurile înfometate, 2024 ↩︎
2. AB4 – Nu-ți fă griji, (Toxic) , 2001 ↩︎
3. Accept – Russian Roulette, 1986 ↩︎