Dream Theater – Parasomnia

De ce ne place nouă Dream Theater? De ce am transformat-o în trupa esențială a genului progressive metal din ultimii treizeci de ani? Ce a făcut pentru a merita acest statut? Mai ținem minte?
Eu îmi amintesc că a avut curajul, imaginația, inspirația și abilitatea de a schimba fundamental acest gen metalic cu un singur album. Chiar dacă niciunul dintre următoarele nu a mai atins același nivel de intensitate, a reușit, pentru o perioadă, să rămână o trupă de progressive metal. Și una excelentă, care nu doar că impresionează prin tehnică desăvârșită, ritmuri complexe, schimbări de tempo, sincope și unisoane, ci și încântă prin muzicalitate și captivează prin emoție. Până când a continuat să exceleze în felul ăsta? Părerile sunt împărțite, dar eu cred că magia s-a rupt odată cu Train of Thought. Abrupt și iremediabil, așa cum a apărut. Au mai fost câteva sclipiri, chiar și o tresărire de curaj – The Astonishing – dar, în general, Dream Theater a preferat confortul formulei.
Parasomnia, un album cu un nume de maladie, nu aduce schimbări notabile, deși marchează revenirea, anunțată cu surle și trâmbițe care au sunat luni în șir, a fiului risipitor – tobarul Mike Portnoy. El părăsise trupa (și colegii de facultate) în 2010, iar drama plecării sale a inspirat și numele primului album fără el. Pe Parasomnia, Portnoy bate toba cu aplomb și personalitate, arătând o îndrăzneală ce i-a lipsit fostului său înlocuitor, Mike Mangini. Bucuria reîntregirii familiei îi dă lui Petrucci energia de a crea riffuri grele care betonează fiecare piesă. 
Prietenia lor muzicală strălucește la finalul piesei Bend the Clock, unde am ascultat unul dintre cele mai bune solo-uri ale lui Petrucci, solo care beneficiază de susținerea perfectă oferită de tobe. De fapt, totul strălucește pe Bend the Clock, inclusiv vocea din ce în ce mai discretă a lui LaBrie. Bend the Clock are o puternică nuanță de progressive rock din anii ’80, care mă duce cu gândul la Marillion (în special la solo). Tempo-ul mediu o plasează undeva între The Spirit Carries On și Barstool Warrior. M-a captivat de la primele acorduri și nu mă plictisesc de ea, oricâte ascultări i-aș da. Este clar una dintre cele mai bune piese Dream Theater. Dar este atât de singură!
Nu îmi amintesc nimic din restul albumului. Și nu este nimic care să mă facă să vreau să ascult altceva decât Bend the Clock. Oare l-am ascultat aievea? Parasomnia, zici? Poate că l-am visat. Parasomnia, un album ca un vis pe care nu mi-l mai amintesc. Și, de fapt, nici nu vreau prea tare să-l aduc înapoi.