Însemnările lui Fulmineos (01/25)

Clandestine Blaze – Resacralize the Unknown, 2023 (Northern Heritage)
Întotdeauna am urmărit acest proiect și m-am bucurat tare atunci când Mikko a revenit, în 2023, cu acest album. Sunt prezente aici aceleași puternice influențe Darkthrone care au șlefuit de-a lungul vremii acest proiect, cam din toate perioadele trupei menționate… dar parcă perioada mai de după Total Death încolo este pregnantă. Ce îmi place foarte mult este sound-ul acestui album, are un vibe de traditional black metal de anii ‘90, dar actualizat pentru timpurile noastre. Nu mi-au plăcut niciodată nostalgicii, e ok să ai influențele cu care ai crescut, toți le avem, și e foarte fain să le celebrezi, dar hai să le punem la lucru în timpurile noastre și să făurim ceva nou, să nu fim doar niște copiatori fără o valoare artistică reală. Și asta face acest domn aici.
Coperta este bestială, îmi aduce aminte de mozaicurile de care eram terorizat prin școala opzecistă, sau de tradiționalele vizite în „fabrici și uzine”, sau de careurile patriotice lângă ceva monument de eroi ai muncii socialiste sau ai neamului la care participam în calitate de comandant de detașament. Tema aici este un pic diferită, dar stilul și vibe-ul îmi aduce aminte de acel brutalism foarte rece și sadic.
Una peste alta, un material foarte foarte fain, cu feeling, cursiv și captivant, merită să-i dați o ascultare, dacă nu ați făcut-o deja.

---

Craft – Total Soul Rape, 2000 (The Black Hand)
Mamă, mamă cum e albumul ăsta!! Tot aceeași influență Darkthrone-iană dar mai brută și mai violentă… De altfel, primele materiale Craft sunt foarte faine. Apoi au început să scoată porcării neinspirate, cel puțin revenirea din 2018 este extrem de neinspirată, aproape nu mi-a venit să cred că este aceeași trupă. Bine, și pe Void o cam feșteliseră, dar, în fine, să admirăm acest album de debut de acum 25 de ani.
Piesele au un balans absolut magic, vocea percutează prin carne iar tonurile de chitări sunt reci ca o noapte cețoasă, dar luminată difuz de o lună plină monolitică. Pe alocuri dimensiunea muzicală pare patologică, este un deliciu din care vă invit călduros să gustați și poate să-l savurați dacă vă acordați pe dimensiune.
Partea grafică este foarte tradițională, directă în a comunica demersul conceptual ales, doar scrisul ăla cu roșu mi se pare un pic cam cheesy…

---

The Doors – The Doors, 1967 (Elektra Records)
Am văzut la Rick Beato un interviu superb cu ultimii doi membri supraviețuitori (chitaristul Robby Krieger și percuționistul John Densmore) și m-a apucat un dor nebun de ascultat Doors… Fiind un mare amator de cinematografie postbelică până pe la jumătatea anilor ’70, pentru mine este coloana sonoră perfectă pentru perioada aceea super faină. De asemenea, aș putea zice că mi se pare că se potrivește cu universul Fargo sau cu țăcăneala contemporană a lui Yorgos Lanthimos, Kinds of Kindness. Numai ascultați Alabama Song (Whisky Bar) după ce ați văzut cele 3 povestiri sărite de pe fix ale ultimului film menționat, vi se va părea că viața are mai mult sens, nu?!
L-am admirat întotdeauna pe Jim Morrison, pentru mine este cel mai autentic personaj scăpat de sub control al vremii sale… sensibil, dificil, cu un complex eodipian cât casa, plus tot bagajul toxicologic la purtător. E cocktailul perfect și e bine că au rămas în conștiința universală aceste înregistrari cu el, deși mi-e teamă că generațiile viitoare îl vor înțelege din ce în ce mai puțin. Dacă rămânem dominați de conformismul acesta somnambulic și dorința exacerbată de a elimina orice pericol din cotidian, atunci muzica asta va muri odată cu noi.
Materialul este tras încă pe 4 track-uri, de aceea are un mix foarte ciudat pentru zilele noastre. Dar asta îi dă un farmec aparte, clapele și tonurile de chitară sunt extraterestre, iar când intră vocea s-a închis la non-stop. Mi-au plăcut temele versurilor și cheițele ascunse acolo, ceva ce îți pune mereu mintea și imaginația la contribuție. Iar finalul, ultima piesă, The End, este probabil punctul de unde a început, peste vreo 35 de ani, DSBM-ul și, probabil, multe din temele de occult BM, cu mitul lui Ouroboros și toate cârligele de acolo, dar și demersuri psihedelice ca Øresund Space Collective, Color Haze sau demențialii Noir Désir!

---

Mütiilation – Remains of a Ruined, Dead, Cursed Soul, 1999 (Drakkar Productions)
Muzica asta sună ca și când a ieșit soarele brusc și a prins descoperit un cârd de vampirași mai novici într-ale bântuielii, și, cum umblau ei, așa, brambura, acum, surprinși, fug care-ncotro, călcați pe coadă de lumină. Albumul are farmecul lui, nu e preferatul meu din discografia lor, dar e net superior față de ce va fi inaugurat odată cu Black Millenium.
Sunt un mare fan Les Légions noires (un colectiv de muzicieni black metal care au activat în anii ’90 în Franța), iar primele Mütiilation, împreună cu Vlad Țepes, sunt de legendă. Producția acestui material sună ca și cum ar fost înregistrat după ce lumea a fost demolată și au mai rămas niște catacombe pline de ecou și mortar, ce se scutură de pe pereți de la vibrația sunetelor… de altfel și partea grafică tot pe acolo te poartă.
Totuși, suprinzător, are o eleganță subtilă în tot acel sunet primar… Aici nu e vorba de vreo performanța instrumentală sau de detalii subtile, ci de sentiment și emoție pură. Abisul sonic în care te scufunzi, prin labirintul întunecat al catacombelor pariziene, îți dă un sentiment de claustrare, simți bolovanul că te apasă, rămâi fără aer și începi să te sufoci încet, încet, dar sigur…

---

Ghold – Input>Chaos, 2019 (Crypt of the Wizard)
Splendid acest ultim album al trupei! Deși au trecut niște ani de atunci, în continuare mi se pare intens și super atmosferic pe alocuri. Rar mi s-a întâmplat să fiu fanul unei voci de fundal, dar este un strat de voci, omniprezent, subliminal, care te bântuie, și care dă valențe noi întregii atmosfere.

Se simt clar influențe Godflesh în muzica Ghold, dar e mai mult de atât, e, să zicem, mai melodic și transcendental întregul demers muzical. O realizare absolut fabuloasă!

---

Aluk Todolo – Occult Rock, 2012 (Norma Evangelium Diaboli)
Realizare esențială de kraut rock psychedelic, mi se pare un material bun pentru cineva care vrea să guste dimensiunea acestui stil muzical, fiind la început de drum pe aceste tărâmuri.
O călătorie interioară realizată printr-un extaz repeditiv, hipnotic primar și instinctual. Este magic cum un asemenea material lung și introspectiv reușește să te farmece și să te amețească de cap.
Primul blast cu care începe albumul este un veritabil test de anduranță, mă duce cu gândul la tehnica Endura cu ajutorul (mă rog, ce cuvânt ironic am pus aici!?) căreia îți testezi limitele, înțelegi suferința, și chiar ajungi să îi apreciezi dimensiunea în momentul în care te răsplătește lumina înțelegerii.
Un alt element central al sunetului magic, este chitara bass și tonul absolut fabulos, iar modul cum brodează prin piese, este la rang de artă, fuzz-urile utilizate… absolut delicioase!
Pe alocuri avem parte și de chitări psihedelice cu trimitere în anii ‘60-70 (CAN în principal) dar mie îmi vorbesc și un pic despre Patti Smith/Sonic Youth.
Așa că, rezervați-vă un moment al zilei în care vă puteți dedica doar vouă, închideți copiii în debara sau le dați liber nelimitat la Playstation, in funcție de tipul de parenting pe care vreți să-l aplicați, dați bani de cumpărături frumoase la partener(ă) și așezați-vă meditativ (poziția lotus ajută) într-un loc din casă în care aveți tot confortul necesar, puneți-va niște căști care vă izolează eficient de mediul exterior, închideți ochii și dați blană la sunet!!!