Celelalte Cuvinte cântă bine chiar și cand Se lasă rău

Într-un sfârșit de februarie geros, Celelalte Cuvinte ne-au invitat în Quantic să ne încălzim cu un concert special, organizat cu ocazia reeditării vinilului Se lasă rău, apărut inițial în 1992. A fost un concert de încălzire și pentru trupă, fiind prima oprire dintr-un turneu național cu încă cincisprezece date. Mai multe detalii despre această reeditare puteți afla din interviul nostru cu Călin Pop.
Pe 27 februarie, frigul s-a mai domolit, lasându-ne să venim îmbrăcați mai lejer; un avantaj deloc neglijabil, având în vedere că în Quantic nu mai este garderobă. Deci vremea a ținut cu noi, dar oare putem spune același lucru și despre vremuri? Așa cum zicea Călin Pop, titlul albumului și al turneului Se lasă rău este „al dracului de valabil” și astăzi, la 33 de ani de la lansare, chiar dacă toată lumea, inclusiv membrii trupei, și-ar fi dorit să nu mai fie. Oare și peste 33 de ani va rămâne la fel de valabil?
Am ajuns la Quantic cu puțin timp înainte de recitalul trupei de deschidere, Jahmolxes (mulțumesc, George, pentru facilitarea accesului). Vreo 50 de oameni socializau pe terasa din spate, iar alți vreo 50 se aflau deja în sală, unii adunați în jurul standurilor de merchandise. Am remarcat mai multe modele de tricouri cu Jahmolxes și Celelalte Cuvinte (100 lei), precum și viniluri (150 lei). Așadar, dacă nu ați fost aseară și vă doriți neapărat un tricou sau un vinil cu Celelalte Cuvinte, aveți încă 15 ocazii să le cumpărați pe parcursul turneului. Acum știți și prețurile, așa că veniți cu banii pregătiți pentru ca se plătește doar cash!

Jahmolxes

La ora opt fix, Jahmolxes și-au început recitalul în fața unui public încă dispersat. Băieții de la Jahmolxes cantă un post-rock stoner/psychedelic instrumental și, fiind niște adepți autentici ai genului instrumental, au intrat direct în atmosferă, fără vreo introducere vocală. În formulă de patru, basistul în cămașă hawaiană ocupa centrul scenei, flancat de doi chitariști: cel din stânga (lui) mai degrabă ritmic și rezervat, atât la port cât și la manifestări; iar cel din dreapta (tot a basistului), mai degrabă solist și trăind muzica intens, în timp ce-și agita pletele și kilt-ul pe care-l purta in loc de pantaloni, între două stative cu echipamente care probabil îl ajutau sa obțină acele sunete fantasmatico- hipnotice.Tobarul era în spate, normal; ca la orice trupă, și la astea instrumentale tot acolo stă.
Pe la a treia piesa a început sa se mai adune lumea și am observat și un nucleu de fani, mic dar inimos. Sunetul a fost în general bun și trupa a cântat cu convingere. Basistul a avut cateva tentative relativ reușite de a implica publicul, dar mi se pare că genul ăsta de muzică pe care îl abordează ei se potrivește mai bine unei scene în aer liber, într-o seară de vară, cu briza mângâind ritmurile psihedelice. Sau poate cămașa basistului mi-a stimulat mie prea mult imaginația…
Au cântat, probabil, piese de pe EP-ul Jahmolxes și piese pe care le-au lansat ca single si probabil și alte piese, cine știe? Așa cum am spus, au adus preferința lor pentru stilul instrumental și pe scenă: nici măcar nu au avut vreun microfon pentru voce. Deci nu tu “bună seara”, nu tu “la revedere”, nici “sunteți un public minunat”, nici “dați-vă-n p…m...” După aproximativ cincizeci de minute, ne-au zis la revedere prin semne și au eliberat scena.

---

În pauză am ieșit pe terasă, unde s-a organizat ad-hoc o scurtă dar intensă ședință informală cu câțiva dintre colaboratorii Metalfan pe care doresc să îi salut și pe aceasta cale. Ne-am întors cu toții în sala de concert chiar la timp pentru a ne găsi un loc în mulțimea care devenise între timp surprinzător de densă: sala se umpluse.

---

Celelalte Cuvinte

La ora 9:15, luminile s-au stins, ecranul din spatele scenei s-a aprins, iar din boxe au început să răsune niște mormăituri grotești, ca dintr-un joc video horror low budget din anii ‘90. Pe mine m-au dus instantaneu cu gândul la intro-ul ăla de clape chinuite din Cina dragonului. Îmi amintesc că am văzut clipul la televizor în 1992, când eram doar un copiluț abia ieșit din copilăria comunistă, făcând primii pași timizi în lumea rockului și a metalului. Și ce-am văzut atunci? Capete de lupi, ceață, monștri, fum negru, cranii, flash-uri, Jabba the Hutt, un păianjen, Tiberiu Pop lingându-și podul palmei, flăcări, Călin Pop cu colți de vampir, pictat pe față, plus încercări repetate de distrugere a bunului obștesc – trupa izbind pământul și pereții cu pari, răngi și alte obiecte contondente. Am rămas mut. Așa ceva nu mai văzusem. Iar intro-ul din seara concertului m-a transportat instantaneu înapoi în timp.
Apoi a intrat trupa pe scenă și, nici una nici două, a început vâjâiala thrashistă pe ritmuri de tâca-tâca. Nu mai văzusem Celelalte Cuvinte cu două chitare și eram curios cum sună. Poate tocmai de aceea mi-am dat seama repede că a doua chitară nu se auzea deloc. După prima reacție – dezamăgire – mi-am dat seama că nu era o alegere, ci o problemă tehnică. Ștefan, chitaristul care îl înlocuiește pe Marius Pop în acest turneu, a sesizat rapid situația și a început să caute o soluție împreună cu guitar tech-ul. Colegii săi îl susțineau îngrijorați din priviri, dar continuau să tragă tare cu Dragonul. Prima piesă s-a încheiat, dar tot pe o singură chitară. La fel și Spre care rai și Oglinda. Abia la Se lasă rău, după ce schimbase deja două chitare și ajunsese la cea neagră, Paul a început să se audă cum trebuie. Sala a reacționat imediat, cântând refrenul împreună cu trupa. Concluzia? Nu poți cânta Se lasă rău cu o chitară albă.
Cu aceste patru piese s-a încheiat secțiunea dedicată re editării, iar Cuvintele au început să umble prin celelalte albume din discografia lor de 40 de ani – de hituri nu duc lipsă. Au început cu o piesă de pe ultimul album, apoi au continuat cu Lupii. Între timp, se găsise și vinovatul pentru problemele lui Ștefan: un cablu. S-a schimbat și a început nebunia. Sala a recunoscut piesa încă de la intro și s-a transformat într-un cor de lupi urlând la lună, dirijați de un Călin Pop mai mulțumit de ce auzea decât Contele Dracula în filmul lui Coppola. Lupii a sunat mult mai bine pe două chitare, grea, sumbră, cum se și cuvine. Entuziasmul cu care a fost primită piesa mi-a demonstrat încă o dată că Armaghedon rămâne, deocamdată, cel mai îndrăgit album Celelalte Cuvinte, cel puțin de către publicul metalist.
Trupa a speculat la maximum momentul de intensitate și a continuat cu La ceas târziu, pe care sala a cântat temele de chitara cu același entuziasm ca la un concert Iron Maiden. Nu-mi da tot într-o zi a adus și solo-ul de tobe al lui Leontin Iovan. Și mi-am dat seama că, de multă vreme, nu am mai văzut un solo de tobe la un concert. Mi se pare un gest important pentru rock, poate pentru că am crescut cu așa ceva; și ori sunt tot mai puține trupe care includ asta în setlist, ori poate că nu mai merg eu la concertele potrivite. Solo-ul a ținut cam cinci minute, poate mai mult – nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Mai ales când Leontin a început să sufle într-un furtun si noi ne-am uitat întrebător unii la alții în sensul de “ce-o mai fi și asta?” M-am informat ulterior și pot să vă spun din sursă sigură că zvonurile conform cărora trage pălincă prin furtun sunt complet false. De fapt, “suflând aer cald, se schimbă tensiunea în membrana premierului și apar înălțimi diferite la bătăi“. Și așa s-a și auzit și lumea a aplaudat cu entuziasm.

După Caracteruri, când Ovidiu Roșu a venit de la mixer pe scenă pentru a cânta părțile de vioară, ceea ce a declanșat o horă în public, Călin și-a schimbat chitara pentru un moment acustic, cântat aproape integral împreună cu sala, cum era de așteptat, pentru ca au fost Despărțire, O să am și Scrisori iubite. Publicul a continuat să cânte și la Un sfârșit e un început, Iarbă prin păr și, bineînțeles, și atunci când Dragoș, (guitar tech-ul pe care Călin ni l-a prezentat de mai multe ori, precizând de fiecare data că nu-i place să fie prezentat), i-a adus chitara cu două grifuri pentru “Dacă vrei”, ultima piesă din setlist. Trupa a ieșit de pe scenă, dar s-a întors repede, impresionată, probabil, de una dintre cele mai convingătoare cereri de bis pe care le-am auzit de multă vreme: nu s-a strigat mult, dar s-a strigat continuu, fără oprire.
M-a surprins alegerea piesei pentru bis, atât de tare încât nici nu-mi aminteam de pe ce album e. Oscilam între Stem și NOS. A fost Între vise, de pe Stem, o încheiere calmă, liniștitoare, după tot tumultul și schimbul de energii dintre scenă și sală.
După concert, trupa a venit la standul de merch pentru poze și autografe. După cât de lungă era coada, au avut ceva de stat acolo.
A fost un concert foarte reușit, în ciuda problemelor tehnice de la început. Trupa a trecut peste ele cu eleganță. Sunetul a fost ok, poate un pic cam tare. Intensitatea a crescut constant până la final, setlist-ul a fost bine gândit pentru asta. Am fost surprins de entuziasmul publicului – de-al meu nu, pentru că nu mai văzusem Cuvintele de câțiva ani. Dar, deși de la ultimul lor concert la București (octombrie 2024, tot la Quantic) trecuseră doar câteva luni, publicul i-a primit ca după o absență de cel puțin un an. Călin Pop a fost și el impresionat și a mărturisit-o de mai multe ori. A mulțumit publicului repetat. Până la urmă, pentru asta cântă ei și pentru asta mergem noi la concerte: pentru momentele astea, când muzica unește trupa și publicul într-o singură voce.
Și când ni s-o lăsa mai rău, așa să ni se lase.