10 albume din Februarie 2025 cu producție extraordinară
-
- 5 March, 2025
“Ambalajul este uneori mai spectaculos decât cadoul în sine.” (proverb chinezesc)
Foreign Humor Productions este o casă de discuri și mai ales de producție muzicală din România. Prescurtat și drept “4h”, studioul din București îi are la butoane pe mai mulți producători ce preferă să rămână anonimi. Adunat, au la portofoliu implicări directe cu artiști precum Illuminati, Coma, Cyborg, The Details, Lost Society, Dulceața Morții, dar și colaborări cu muzicieni din trupe precum Black Sabbath, David Bowie, King Crimson, Santana, Atheist, Death, Cynic, Gorguts, Pestilence, The Melvins, Candlemass, iar lista continuă să crească exponențial…din pasiunea pentru producția muzicală în sine.
În această rubrică, unul din producătorii care ne-a permis să îi dezvăluim identitatea – Matei Tibacu-Blendea – vă aduce câte o retrospectivă la finalul fiecărei luni. Un de top 10 albume cu producție executată la un nivel impresionant, care ridică atât standardele muzicii pe care o ascultăm, cât și modul în care ascultăm muzica, și aspectele la care să fim și mai atenți și mai deschiși. Printre selecții se va număra lunar și câte un invitat surpriză care va alege un album relevant mai ales din punct de vedere al producției.
Luna februarie e cunoscută pentru întrebări și probleme de natura “ce îi cumpăr partenerei sau partenerului meu sau ambilor de Valentine’s Day?”, “Îi mai iau ceva și de dragobete dacă i-am luat de Sfântul Valentin?”, “Aoleu urmează și 1 și 8 martie, nu mai am bani să fiu în această relație, ce mă fac?”, sau “Aș vrea să am aceste probleme dar nu am prieten/ă, ce mă fac?”.
Metalfan și Foreign Humor Productions vă ascultă și oferă soluții. Răspunsul la prima întrebare: un album cu producție excelentă lansat în februarie! Răspunsul la a doua: sigur, ÎNCĂ un album cu producție excelentă lansat în februarie! La a treia întrebare, există o soluție: fă o excursie într-o localitate din Moldova (sau Maramureș, Banat, Bucovina, Bistrița-Năsăud) și amintește-i partenerei că acolo bărbații sunt cei care primesc mărțișoare, așa că ți-ai luat încă un album cu producție superbă din luna februarie. Iar la a patra: muzica din lista de mai jos te ajută să uiți de inima albastră pentru că te face să te concentrezi la detalii la care până acum nu ai fi fost atent. Cu plăcere!
Invitat special în această retrospectivă: Matei Stelian (Viu Grai, ex-Far Away From Earth). Viu Grai a lansat piesa de debut Daună totală în februarie, presărată cu mult Nine Inch Nails și atitudine Mike Patton. Pe lângă one-man project-ul lui Matei, Viu Grai, acesta a mai apărut și ca invitat special pe noua piesă semnată RusT, lansată tot în februarie. Piesa se numește Sistem și este o schimbare aproape 180 grade față de primul single RusT, fiind mult mai dur, mai nu metal și, contextual, de actualitate.
Hirax – Faster Than Death
Producător: Bill Metoyer (Slayer, Armored Saint, WASP, Trouble, Municipal Waste, Morbid Angel, Sacred Reich)
FFO: Nuclear Assault, D.R.I., Cryptic Slaughter, Dark Angel, Hallow’s Eve
Hirax a fost una din primele trupe de thrash metal din lume. Ei s-au format în Los Angeles iar solistul Katon De la Pena a făcut parte din scena thrash încă de la început, pe vremea când Mustaine și Lars abia se întâlneau, Hetfield era încă în Leather Brigade și făcea campanii de poser-bashing împreună cu Paul Baloff.
Chiar dacă mai toți colegii lui i-au depășit în materie de popularitate, Katon este o legendă ce se menține vie și nemuritoare prin sunetul vocii absolut neschimbate. Sigur, nu e un timbru care să placă tuturor, dar a rămas la fel încă de la primul material discografic din 1985.
Noul album ete produs de legendarul Bill Metoyer care știe câte ceva despre cum trebuie să sune un album thrash. Un aspect pozitiv al albumului este că vocea la Hirax este practic sunetul trupei (el fiind și singurul membru original) iar Metoyer a făcut-o să strălucească, aducând-o foarte în față și nepresărând-o cu niciun efect de saturație/drive. Însă asta aduce și puțin dezavantaj în ceea ce privește mixul instrumentelor.
Chitarele sunt destul de în fundal pentru un album thrash, și tuturor le lipsesc anumite înalte ce fac thrash-ul să sune agresiv. Nu puteau fi ambele prezente (și vocea lui Katon, și instrumentele să sune ca la Exodus) dar asta înseamnă că undeva a trebuit sacrificat puțin ton. Basul însă este nițel mai tare decât chitara, ceea ce dă un iz de old school, pe vremea când nu era foarte clar cum să faci un bas să sune prezent, dar mai mult ca frecvențe decât ca instrument.
One OK Rock – Detox
Producător: Rob Cavallo (Linkin Park, Green Day, My Chemical Romance, Kid Rock, Alanis Morisette, Shinedown)
FFO: Too Close to Touch, Issues, Sleeping with Sirens, The Used, Circa Survive
Într-o lume normală ar trebui să primesc mult hate mail pentru această alegere. Noroc că în România există probleme mai mari decât aceasta. Am așteptat destul de nerăbdător noul album semnat One OK Rock, o trupă de care probabil mulți auziți pentru prima oară…dar care, judecând după implicarea fanilor pe social media, sunt mai mari decât orice Bring Me The Horizon și Green Day.
Și eu m-am întrebat cum naiba e posibil, și de aceea am ales să îi menționez: mai mult decât muzica lor, este vorba de un fenomen cultural. Pentru că în străinătate domină muzica și trupele de K-rock (rock coreean) și J-rock (rock japonez), One OK Rock sunt printre cele mai vechi trupe de J-rock.
Eu am aflat de ei de câțiva ani, fiind mare fan al trupei Issues (al cărui solist, Tyler Carter, este prietenul solistului One OK Rock, Taka Moriuchi). De când aceștia sunt împreună, Tyler a lucrat mult cu Taka în a-l ajuta să-și perfecționeze vocea, de la accent până la aptitudini și “floricele”. Am vrut mai mult să identific aceste amprente Tyler Carter și din fericire, chiar se se simt, așadar de vreo 2 albume încoace sunt atent la One OK Rock, chiar dacă e practic muzică de desene anime cu mult pop punk și nu ceva ce aș asculta în mod normal. Dar ei sunt huge în prezent, așa că am fost curios să aud producția mai mult ca studiu de caz.
Muzica este pop împodobit cu elemente de rock, practic. Liniile memorabile sunt extrem de memorabile pentru cei cu sensibilitate pentru pop fredonabil, totul e făcut ca la carte. Este un produs mainstream de actualitate, nu există scuză pentru care ei nu sunt mai cunoscuți decât orice altă trupă mare de rock. Nu au ajuns staruri peste noapte, ei fiind fondați în 2005 (noroc că sunt japonezi, că arată toți de încă le-ar cere buletinul în România dacă și-ar lua un Red Bull).
Totul sună bine, corect, frumos, măreț, și probabil plictisitor pentru mulți. Ce îmi place la acest gen și la ei mai ales este că, dacă vizavi de multe alte subgenuri din muzica mainstream ne crucim de cât de sărăcăcios și neinspirat sună muzica de acum, făcându-i-se dor de ce consideram câh “pe vremea noastră”, One OK Rock pastreaza acel sunet, neprezentând vreun pericol nou. Mă simt în siguranță știind că generațiile noi, care nu sunt obligate de părinți să asculte Iris și să știe toate versurile Cargo, sunt atrase către rock măcar printr-o sonoritate a la One OK Rock. Nu fac niciun rău, nu se afișează în vreun mod anormal, ei chiar sunt… one ok band.
Chemicide – Violence Prevails
Producător: Martin Furia (Destruction, Flotsam & Jetsam, Toxik, Nervosa, Evil Invaders)
FFO: Suicidal Angels, Merciless Death, Howler, Amken, Kreator, Num Skull, Dust Bolt
Mai mult thrash metal! Chiar dacă băieții sunt din Costa Rica, noul album nu oferă nicio rază de soare. Așadar, dacă sunteți fani ai noului val de revenire a thrash-ului (practic, o mie de riff-uri nescrise de Destruction și Slayer în anii 80, cu producția pe care aceștia ar fi meritat-o atunci), ascultați cu încredere.
Spre deosebire de albumul Hirax de mai sus, Violence Prevails sună exact cum trebuie să sune o lansare modernă de thrash. Toate instrumentele au o textură agresivă, vocea are și puțin reverb în anumite momente, precum și tonul distorsionat, atât din efecte (plugins) cât și din interpretarea de nota 10, în care nici nu se simte urmă de accent sud-american.
Albumul nu aduce absolut nimic nou – poate doar anumite break-down-uri groovy venite din hardcore sau Sepultura (perioada Chaos A.D.) – dar pentru cei care vor să rămână în zona de confort în ce privește thrash-ul, este o ocazie excelentă. Producătorul Martin Furia se pricepe la aceste sonorități, făcând albumul să sune mai bine decât multe lansări moderne ale veteranilor thrash din această perioadă.
Year of the Cobra – Year of the Cobra
Producător: Matt Bayles (Pearl Jam, Soundgarden, Mastodon, Isis, Botch, Fall of Troy, Norma Jean)
FFO: Om, Conan, Alice in Chains, Neurosis, Messa, Dopelord, Monolord, Oceans of Slumber
O surpriza venită din latura de doom/sludge metal. Year of the Cobra sunt produși foarte curat pentru ceea ce se prezintă, responsabil pe ultimul lor album, omonim, fiind Matt Bayles, care înțelege că sonoritățile de doom nu iși au locul numai în grote și beciuri, unde distorsul este neinteligibil și greutatea frecvențelor joase îți provoacă greață. Mie personal îmi plac trupele care abuzează de tot ce am enumerat mai sus, dar sunt și mai plăcut surprins când un producător extrage un potențial de care nu mă gândeam că un anumit artist dispune.
Year of the Cobra este o trupă alcătuită din doi oameni, așa cum este și Om: bass/voce și tobe. Aici este vorba de soții Amy Tung Barrysmith (bas și voce) și Johanes Barrysmith (tobe). Pe lângă faptul că ei înțeleg definiția termenului heavy, vocea lui Amy nu se ferește să sune feminin pe alocuri, reușind să susșină greutatea muzicii cu multiplele straturi de armonii și tonuri pe care le face.
Albumul sună și curat și greoi în același timp (ceva foarte greu de realizat din punct de vedere al mixajului) datorită influențelor de heavy grunge. Există și influențe de alternative indie, goth, și post-punk a la New Model Army și Killing Joke pe alocuri.
Și din producție și din simpatie subiectivă ai putea spune că vocea este fără îndoială vedeta pe Year of the Cobra, însă melodiile sunt foarte bune. Nu-mi dau seama dacă piesele sunt scrise în jurul liniilor vocale sau vocea a venit ulterior, ceva îmi spune că e vorba de cel mai complicat dar pur mod de a compune: concomitent.
Producția este pe cât de puternică și frumoasă este muzica. Un produs excelent din toate punctele de vedere, cu suficientă melodie pentru a fi digerabil, și suficientă greutate pentru puriștii doom/sludge-ului.
Killswitch Engage – This Consequence
Producător: Adam Dutkiewicz (chitaristul/compozitorul Killswitch Engage, a produs și pentru Shadows Fall, Underoath, Everytime I Die, Unearth, Aftershock, All That Remains, The Acacia Stain, August Burns Red, The Devil Wears Prada, As I Lay Dying, Maudlin of the Well)
FFO: Shadows Fall, Unearth, God Forbid, At The Gates, tot ce ține de valul NWOAHM
Când ascult un nou album Killswitch Engage, se întâmplă cumva ce am descris mai sus cu One OK Rock. Killswitch Engage nu prea aduce nimic nou, nici în materie de producție nici compoziție. Ei scot același album consecutiv… dar dacă ai noroc să îți placă acel album (și solistul Jesse la fel de mult ca Howard Jones), fiecare lansare nouă este dimineața Zilei de Crăciun când erai mic.
Adam Dutkiewicz este chitaristul și compozitorul principal al trupei, precum și producătorul. Însă e impropriu spus că e doar producătorul lor, el fiind practic responsabil de cum sună întreg valul New Wave of American Heavy Metal. Orice material influențat de At The Gates și combinat cu puțin nu metal sau hardcore de la începutul anilor 2000 îi datorează mulțumiri. Așadar, este logic că acest album sună ca la mama lui (mă rog, tatăl, în cazul ăsta) pentru că aceasta e cea mai importantă trupă a curentului/subgenului.
Vacuous – In His Blood
Producător: Stanley Gravett (High Vis, Imposter, Parish Newsletter)
FFO: Chaotian, Incantation, Undergang, Morbific, Witch Vomit, Fossilization, Mortuous, Krypts, Galvanizer, Coffin Rot
De vreo doi ani încoace am început să fiu extra atent la trupe de la casa de discuri Relapse Records. Tot mai multe trupe de old school metal (în principal death sau grindcore) care aduc elemente externe de producție în muzica lor și sună proaspăt, chiar dacă am mai auzit același riff încă de când l-au scris Entombed când încă se numeau Nihilist. Mi se pare că departamentul de A&R Relapse Records a început să fie atent tot mai mult la aceste mici nuanțe care stropesc cu nițică originalitate trupele, așa că am încredere în filtrul lor la fiecare lansare. Nu m-au dezamăgit cu Vacuous.
Fondată în Marea Britanie în 2020, Vacuous a scos pe 28 februarie cel de-al doilea album. In His Blood a fost înregistrat în Londra la Holy Mountain Studios și nu vă pot descrie ce zâmbet tâmp am pe față în timp ce îl ascult. Atât trupeții cât și producătorul Stanley Gravett au “nimerit” absolut toate elementele ce ar face acest album preferatul meu anul acesta.
Are și reverb-ul tipic Sunlight Studios din Suedia (dar mai degrabă elemente din albumul Darkthrone Soulside Journey decât Dismember), o voce care amintește de cele mai bune momente ale lui Lars Goran Petrov (Entombed), Wagner Lamounier (Sarcofago), sau Martin Van Drunen (Asphyx, Pestilence), chiar și expresivitatea lui Rainer Landfermann (ex-Bethlehem) sau Tomas Lindberg (At The Gates) pe primele albume. Muzica nu este death metal suedez, ci doar dispune de această estetică. Pare ceva mult mai european, între primele două albume Atrocity și Demilich, cu elemente de black metal, Impetigo, Morbid Angel și chiar The Cure!
Mi se pare un album care se poate deosebi cu ușurință de cei care i-au influențat sau care seamănă cu Vacuous. Vă încurajez să le dați o șansă și să încercați să distingeți elemente din diferite trupe de death metal care vă plac, jucând jocul “asta sună a trupa…” cu partenerul/a în seara de 8 Martie.
Silverstein – Antibloom
Producător: Sam Guaiana (Neck Deep, Bayside, The Devil Wears Prada)
FFO: Senses Fail, A Day To Remember, Thrice, Saosin, Armor for Sleep, Funeral for a Friend, Chiodos, Underoath, Thursday
Silverstein sunt veterani ai subgenului post-hardcore/emo. E un gen care, pe vremea când locuiam în S.U.A., era considerat cum e la noi orice artist de la Global Records sau Ha Ha Ha Productions. Când m-am întors în România, probabil din motive nostalgice și la sfatul lui Hefe, am mai acordat o șansă stilului, prin audierea discografiilor Thursday, At The Drive-In, Saosin, The Used, Glassjaw, Senses Fail.
Este adevărat că pe parcurs ce ne maturizăm, vedem/auzim lucrurile altfel. În acea perioadă mi-am reamintit că și Silverstein erau în vogă. Le apreciez muzica, dar niciodată nu m-au dat pe spate pentru că ar fi făcut ceva ieșit din comun, cum mulți din acest subgen strălucesc într-un mod propriu. Albumul Antibloom este o dovadă că și ei s-au maturizat și aud lucrurile altfel.
Piesele nu seamănă una cu alta, iar producția este folosită ca un al 5-lea instrument pe album. Secvențe de synth-uri alese și mixate cu atenție, straturi de voci gândite parcă precum un best of armonii ale genului, și sunetul de premier care mi se pare printre cele mai puternice pe care le-am auzit vreodată sunt doar câteva din aspectele care fac acest album o capodoperă modernă a genului.
Este divers prin faptul că producția îi oferă o teatralitate și dinamică de nota 10. Antibloom face parte dintr-un dublu album, a cărei continuare (albumul Pink Moon) va ieși mai târziu anul acesta. Voi scrie și despre acela când îi vine rândul, dacă tot am investit toți atenție în primul.
Architects – The Sky, the Earth, and All Between
Producător: Jordan Fish (Bring Me The Horizon, Puscifer, Machine Head, One OK Rock, Poppy, House of Protection)
FFO: Parkway Drive, Bring Me The Horizon, Spiritbox, Killswitch Engage, August Burns Red, Northlane, Beartooth
În primii mei ani ca membru în trupa Coma, obișnuiam să punem muzică în dubă la drumuri lungi. Era o perioadă în care basistul Coma, Gogoașă, punea tot felul de trupe noi de post-hardcore, care mai de care mai tatuați și îmbrăcați mai chic… toți arătau și sunau la fel. Mulți din ei îmi plăceau și mie, dar sunt sunt două trupe la care, când le dădea tare în boxe, nimeni nu avea nimic de obiectat: noul album (la vremea aceea) Bring Me The Horizon, That’s the Spirit, și orice de trupa Architects. Anul ăsta, există o legătură directă și între cele două trupe, mai importantă chiar decât playlist-ul București – Cluj al trupei Coma!
Jordan Fish este responsabil pentru schimbarea radicală de stil al trupei Bring me The Horizon. Comparați primele două – trei albume ale trupei cu Sempiternal sau That’s The Spirit. E exemplul perfect de tranziție între “fac din plăcere” la “vreau bani”. Clapele și producția lui Jordan Fish a transformat muzica lor din bostan în caleașcă și le-a îngroșat buzunarele la niște cote incomensurabile. Adică, dacă dați ochii peste cap când auziți de BMTH, Jordan Fish e responsabil pentru comercializarea sunetului lor. BMTH și Jordan Fish au încetat colaborarea acum doi ani.
Anul acesta, avem plăcerea să îi auzim talentul de producător lui Jordan Fish pe noul album Architects. Recunosc, ultimele trei albume m-au făcut să îi abandonez complet. Am simțit că au vrut să abandoneze și ei latura dură în favoarea uneia care să le umple buzunarul mai repede. Sau poate nu îl mai ducea vocea pe Sam Carter, care oricum are printre cele mai puternice tehnici de screaming în genul metal?
The Sky, the Earth, and All Between mi-a răspuns la ambele dileme. În primul rând, pe Sam Carter nu l-a lăsat absolut deloc vocea. În al doilea rând pe albumul ăsta se simte producția lui Jordan Fish, dar nu în defavoarea laturei dure. Cred că e cel mai dur album Architects de la All Our Gods Have Abandoned Us dar și cel mai comercial de până acum. Simt că acest album mulțumește toate taberele. Sunt melodii mai pop decât altele, dar executate în mod BMTH când erau în vârful carierei, momentele care i-au și consacrat. Așadar Architects sunt pe mâini bune cu Jordan Fish, și sper să continue colaborarea, căci acest băiat are clar o rețetă a succesului.
Scour – Gold
Producător: Scour (Phil Anselmo, Adam Jarvis, Derek Engemann, John Jarvis, Mark Kloeppel)
FFO: Superjoint Ritual, Misery Index, Necrophagia, Pig Destroyer, Philip H. Anselmo & The Illegals
Yee, Phil Anselmo a mai lansat un proiect care nu are absolut nicio legătură cu Pantera. Scour e black metal, și pe alocuri deathened black metal. Și-a găsit și echipa potrivită pentru a-și face mendrele cu toate subgenurile de metal extrem pe care vrea să le exploreze: membrii sunt aceiași din trupa lui The Illegals, unii au mai fost și pe la Cattle Decapitation, și la Misery Index, etc.
Din fericire, trupa nu a ales direcția de producție lo-fi pe care majoritatea trupelor trv kvlt o tot utilizează când fac raw black metal. Aici nu e vorba de raw black metal, ci de unul grandios, à la Satyricon și Dimmu Borgir fără elementele simfonice. Ba chiar vocea lui Phil Anselmo de black metal aduce foarte mult cu a lui Shagrath (Dimmu Borgir), pe lângă alte timbruri de growl pe car ele utilizează. Are un arsenal de patru-cinci în total, și, din fericire, producția este suficient de clară să le facă pe toate să sune convingător și dinamic.
Nu este un album presărat cu blast beat-uri de la început până la final, este ușor digerabil chiar și pentru cineva care nu ascultă black metal în mod obișnuit, iar instrumentele se aud cât de clar se poate pentru black metal. Vocea lui Anselmo este în față, dar nu în defavoarea restului instrumentelor. Mă bucur că pot auzi tot ce se întâmplă (ar fi fost păcat de munca lui Anselmo dacă nu) dar există și momente ieșite din black metal, cum ar fi un solo al invitatului Gary Holt (Exodus, Slayer) și straturi aproape împrumutate din muzica clasică executată pe chitară.
Alegerea + descrierea: Matei Stelian (Viu Grai, ex-Far Away From Earth). Puteți asculta piesa de debut Viu Grai pe orice platformă digitală (dispune și de un videoclip). Îl puteți asculta pe Matei și la voce ca invitat pe melodia Sistem a trupei RusT, înregistrată/produsă/lansată sub egida Foreign Humor Productions. Matei este și foarte “citit” în materie de muzică românească, având și propriul său canal pe Youtube numit Hei! Matei! unde vorbește despre istoria muzicii românești, analizând-o în termeni de albume lansate, din toate genurile și timpurile.
Motorpsycho – Motorpsycho
Producător: Motorpsycho & Deathprod
FFO: …And You Will Know Us by the Trail of Dead, Madrugada, Monkey3, dEUS, Spidergawd, Colour Haze
La 36 de ani de la înființarea proiectului Motorpsycho, duo-ul norvegian lansează ceea ce poate fi rezumat doar ca un magnum opus psihedelic al noului mileniu. În timp ce Yay! și, într-o oarecare măsură, Neigh!! s-au distins printr-o reținere dinamică considerabilă datorită naturii mai liniștite și folclorice a materialului de bază, noua lor creație de tip dublu-album aduce în prim plan progresii proaspete și câmpuri sonice infinite, asemănătoare curentului krautrock din anii ‘70 (în stilul grupului Can). Îmbinând ocultismul și sensibilitățile pop, similare trupei Ghost, Motorpsycho incorporează elemente de garage/jam, stoner metal și prog într-o odisee întunecată, dar mai ales unică. Amprenta mellotronul lui Bent Sæther este pretutindeni pe această capodoperă, lucru care mă duce cu gândul instant la The Beatles și la experimentația modernă a unor artiști precum Steven Wilson. Pe Laird of Heimly se pot regăsi accente de twang și o naturalețe în stil american à la Grateful Dead și chiar se poate trage o paralelă la spațialitatea sonoră creată de trupa Jane’s Addiction pe albume ca Ritual de lo Habitual.
Pe parcursul a celor 81 de minute, ritmurile celor doi toboșari-invitați, Ingvald Vassbø și Olaf Olsen, împing mașinăria improvizațională Motorpsycho: groove-uri molipsitoare ca Stanley (Tonight’s the Night) și Core Memory Corrupt sau spontaneitatea ritmică de sub rifful blues al piesei The Comeback sunt doar câteva exemple ale ingeniozității grupului. Chitara electrică a lui Hans Magnus Ryan se contorsionează pe fiecare din cele unsprezece compoziții: aici aș vrea să aduc reflectorul pe momente unde trupa își dă frâu liber experimentării, ca bucla improvizațională a piesei de deschidere Lucifer, Bringer of Light și piesa centrală de 21 de minute, Neotzar (The Second Coming). Cel mai important, producția sună minunat și fiecare instrument poate fi auzit clar în mixaj, chiar și în momentele mai grele și mai stratificate.
Două mențiuni:
Manic Street Preachers – Critical Thinking
Porridge Radio – Clouds in the Sky They Will Always Be There for Me
