Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut – I Went to the Mountain

Mi se pare foarte ciudat faptul că, deşi numele trupei este unul cât se poate de amuzant, muzica este opusă atât acestei atitudini, cât şi altitudinii montane, fiind vorba o trupă preponderent de post rock, care nu are absolut nici o legatură cu Ducu Bertzi, Baniciu, Bambi, sau coloana sonoră din Benny Hill. Ce m-a atras în mod deosebit la Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, e faptul că mereu s-a bazat pe instrumentele lor: chitară, bas şi tobe. Chiar dacă, uneori, se regăseau şi faze synth, acestea se făceau simțite mai tot timpul în spate, fără a deforma muzica dată de instrumentele celor ce formează trupa. Un alt lucru care m-a atras în mod special, a fost faptul că, în mintea mea, odată cu cel de-al doilea album S-a rezolvat. Nu se poate (2017), mi se părea că muzica aduce destul de mult cu If These Trees Could Talk (SUA), dar fără a avea forța și explozia lor. Desigur, ascultându-i pe bucureşteni cu atenție, am constatat că lucrurile sunt totuşi diferite, deşi e imposibil să nu existe influențe şi de acolo. Cu toate acestea, consider că nici La deal (2019) nu e foarte departe de anteriorul disc, acestea două fiind, în opinia mea, cele mai bune albume ale trupei (uneori chiar îmi lasă impresia că au fost compuse şi înregistrate în acelaşi timp).
Acum, de ce albumul despre care astăzi discutăm, I Went to the Mountain, nu se află lângă ele, deşi şi el este unul foarte bun? În primul rând, e mult prea devreme pentru a da un astfel de verdict, mai ales că nu e un album uşor şi lipicios (în sensul că nu prea mai avem parte de acele momente înălțătoare şi fredonabile, care, efectiv, te pătrundeau până în măduva oaselor), ci, din contră, este unul foarte complex şi bine gândit. În plus, de această dată avem parte de un sunet mai raw (care dă senzația că este mai puțin prelucrat) dat şi de elementele stoner, uşor murdare, care îți dau uneori impresia că se folosesc chitare de la Reghin (cumpărate de la un târg de antichități). Treaba asta mi-a adus aminte de Mediocracy (în mod special de primul album, Human Progress-Endless Regress – 2011, care e o capodoperă muzicală), dar un pic şi de White Walls din perioada Escape Artist – 2013.
Chiar şi aşa, piesa I Have Roads to Make are din plin acele elemente înălțătoare şi fredonabile, însă nici Empty Elbows nu e departe. Totuşi, preferata mea se numeşte I Walk on Your Hand, o piesă cu “de toate” (având atât părți liniştitoare, meditative şi melodice, cât şi riffuri apăsate şi grele, spre final), fiind practic o piesă de rezistență pentru tot ce înseamnă Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut. Oricum, pe album, aşa cum trupa ne-a învățat, nu există piese slabe, ci totul este calculat până la cel mai mic amănunt, pe absolut fiecare piesă. Un lucru foarte bun e şi faptul că albumul e înregistrat cu trei chitarişti (că tot vorbeam de If These Trees Could Talk) spre deosebire de anterioarele produse în care am avut parte doar de doi.
În final, tot ce vreau să mai adaug e că mă bucură faptul că această trupă se concentrează şi pe piața din afara granițelor, folosind titluri de piese (inclusiv al albumului) în limba engleza. Personal le-aş sugera să atace şi piața vorbitoare de spaniolă, prin titluri precum Fui a las montañas, Aguja para tu chaleco sau Los perros ladran, el oso pasa; efectiv, America Latină ar fi în delir. Sau țările vorbitoare de franceză, care cuprind şi o bună parte din Africa: Je suis allé à la montagne, Epingle pour ton gilet sau Les chiens aboient, l’ours passe.

Drunk! Records
27/02/2024

Vlad Enescu – chitară
Alex Zamfir – chitară
Matei Pușcaru – bas
Stere Câmpean – tobe
Andrei Sevastre – chitară (1-5, 8)
Mircea Becherescu – chitară (6, 7, 9)
Dan Minel Stoica – clape (5)

Needle for Your Waistcoat
The Dogs Bark, The Bear Passes
Fighting the Windmills
Towards My Shame
I Walk on Your Hand
I Have Roads to Make
Empty Elbows
Breaking Ourselves into Figures
We Hold Each Other at Current