Însemnările lui Fulmineos (02/25)
-
- 18 March, 2025
Ihsahn – Àmr (2018, Candlelight Records)
Probabil că sunt unul dintre puținii fani Emperor cărora le-a plăcut foarte mult Prometheus: The Discipline of Fire & Demise (2001) așa că, în momentul în care Ihsahn a cotit-o pe singurătate, am zis că nu e așa de mare paguba. Și, într-adevăr, primele trei albume solo au fost absolut monumentale.
Odată cu Eremita (2012), a inaugurat, tot pentru alte trei albume, o zonă experimentală, care pe mine personal nu m-a prins deloc.
Așa că în 2018, când a ieșit Àmr, îmi aduc aminte că mi-am aruncat puțin urechile asupra sunetelor, dar recunosc că a fost la modul superficial, și apoi mi-am văzut de altele, mai ales că artwork-ul era extrem de… nu pe felia mea.
Totuși într-o dimineață la cafea, cum am obiceiul să ascult un album, am avut o chemare înspre acest material, și a fost altceva, dintr-o dată mi s-a părut extrem de logic felul în care este așezat compozițional. Tonurile de synth au fost declick-ul (mai ales) dar si chitările care sunau absolut bestial. Si apoi am fost atent și la voci, evident cele clean cântate foarte expresiv și cu feeling: scream-ul “chinuit” fără vigoare, pe care Ihsahn îl abordează de când a plecat din Emperor e cam tristuț pe toate albumele, dar tolerabil în fața a ceea ce avem îi rest de audiat. Producția și felul în care e gândit albumul m-au cucerit și am început apoi să-l tot ascult la doua-trei săptămâni, ca să-mi dau timp să-l asimilez cât mai bine.
Acum mi se pare că cele trei albume experimentale mai “meh” nici nu au existat, flow-ul cronologic pentru mine este venit direct din 2010 și consider Àmr unul din albumele extraordinare făcute de acest om, mai ales la capitolul compoziție, sound/producție și voci clean.
Inquisition – Veneration of Medieval Mysticism and Cosmological Violence (2024, Agonia Records)
De fiecare dată cand Inquisition scoate un album nou e sărbătoare în urechile mele. Așa se face blacku’ contemporan, absolut magic… Mi-a plăcut foarte mult și precedentul, Black Mass for a Mass Grave, care a avut o ușoară notă mai experimentală. Veneration of Medieval Mysticism and Cosmological Violence este mai pe tradiție, un alt tip de atmosferă mai directă dar și extrem de evocativă.
Mi se pare un album solar, abia aștept să vină vara să-l ascult la mine în grădină, pare că e potrivit după-masa pe căldură arzătoare, când te refugiezi undeva la umbră și contemplezi natura amorțită de vipie. Îți induce o stare de visare, datorită chitarelor bogate în delay, care zboară departe și te învăluie plăcut.
Îmi plac foarte mult și temele old-school conceptuale, mă întorc în anii 90, când erau la mare preț castelele, magia medievală dar și latura cosmogonică, abordată pe larg și pe alte albume ale trupei, și care este și aici prezentă. Tonul este simplu, direct fără prea multe fasoane sau construcții complicate… mesajul este important și merge direct la inimă.
Spre rușinea mea, mi-a scapat anul trecut, chiar nu ai cum să le urmărești pe toate în zilele noastre și când ai o viață… In plus, mie nu prea îmi place să ascult noile albume cât îs calde, mai bine după o anumită perioadă, să dospească acolo puțin, mi se pare că am o imagine de ansamblu mai bună asupra a ceea ce a vrut să zica artistul, mai citești un interviu, o recenzie și îl privești și prin ochii altora, e mai dens cumva demersul.
Dar, anyway, dacă timpul era altfel intra și acest material în top pe 2024, un album recomandat cu două mâini!
The Third and the Mortal – Painting on Glass (1996, Voices of Wonder)
Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să accept noua voce de pe acest album, Ann-Mari Edvardsen, după ce a plecat Kari… Apoi, dimensiunea extrem de experimentală, față de Tears Laid in Earth (1994), a fost ușor confuză, la inceput. Dar, după cam vreo jumatate de an de ascultat, acest album mi-a explodat pur și simplu în creier și este unul din cele mai geniale materiale instrospective venite din Norvegia anilor ’90.
Totul este greu de distins clar, învăluit într-o ceață abia perceptibilă, care te invăluie misterios și plăcut, nu simți nici un pericol, ci mai degrabă protecție.
Dacă pe albumul de debut, sound-ul de tobe este pentru mine probabil favorit din tot ce s-a scos vreodata în muzică, aici din păcate nu mai are aceeasi dinamica, si tom-urile alea extrem de haunting, lipsesc aici cu desăvârșire. În schimb îmi place chitara lead aici, tonul și compoziția sunt extraordinare, synthurile sunt superbe de asemenea, si duc cumva toată muzica din spate, subtil, dar de neînlocuit.
Peste toate vocea lui Ann-Mari Edvardsen tronează maiestos, și îmi place că nu a încercat să o copieze pe Kari, ci din contră, face niște chestii mult mai diverse, și aș îndrăzni să spun, net superioare ca tehnică și feel.
Per total, producția se potrivește foarte bine, iar partea grafică este preferata mea de la ei, telurică și foarte densă, păcat că, după acest moment, muzical, nu au mai regăsit genialitatea și s-au pierdut în propriile experimente. Scântei mai există, dar niciodată la nivelul primelor doua albume.
Aura Noir – Aura noire (2018, Indie Recordings)
Deși s-au străduit să facă acest album destul de violent și punkish, mie foarte multe armonii îmi aduc aminte de Ved Buens Ende și continuarea numită Virus.
Sound-ul este golit de viață, foarte uscat, ai impresia unui deșert întunecat subteran, unde este foarte greu să te orientezi, ești într-un spațiu vast, dar te simti totuși foarte claustrat și hăituit. Chitările sunt tot timpul foarte active și percutante, cu accente puternic vintage și o tentă trashy, dar mai degraba de influentă Voivod, iar vocea conduce muzica excelent.
Toate ideile vin aici ca o avalanșă, schimbările sunt foarte faine și, per total, mi se pare un album foarte inspirat.
Coperta îmi aduce a Deathspell Omega, destul de obscură, dar îți transmite o duhoare vizuală apăsătoare.
Aștept continuarea, mă bucur că au revenit din nou în scenă, sper să mai scoată ceva fain.
Taake – Nattestid ser porten vid (1999, Peaceville Records)
Nu sunt eu cel mai mare fan Taake, dar pentru că îmi plac extraordinar de mult demo-urile din perioada cand trupa se numea Thule, iubesc și acest album de debut, unde mi se pare că Høst a îmbinat perfect atmosfera aceea underground, crudă și foarte întunecată, cu un soi de glorie maiestuasă ce coboară din munții înzăpeziți ai Norvegiei.
Producția este asigurată de Pytten și asta aduce o familiaritate și o identinate clară, iar tobele și, mai ales vocile clean si corurile absolut exceptionale sunt realizate de Tundra de la Frostmoon. De fapt, nu e nici o supriză, îmi aduc aminte incă din early days, când nu aveam acces la informații prea multe, mi se parea mie că vocile alea glorioase seamnă cu tipul de la Frostmoon, și, peste ani, iată că am avut dreptate, este o contribuție extrem de valoroasă la tot demersul muzical.
Dualitatea aceasta de producție raw, dar inteligibilă mi se pare extraordinară, completează muzica foarte, foarte bine și o face extrem de atmosferică, în ciuda faptului că avem un ton extrem de crud de chitară și, de asemenea, restul instrumentelor au un ton lo-fi dar produs intentionat, nu pentru că atâta s-a putut.
Un pic cam cheesy coperta, nu este neapărat pe gustul meu, dar putem să trecem peste fiindcă muzica este într-adevăr de exceptie.
Arcana – Inner Pale Sun (2002, Cold Meat Industry)
Probabil este albumul meu preferat Arcana, îmi da un sentiment foarte melancolic, îmi place să-l ascult duminica după-masa, când mi se pare momentul cel mai deprimant din săptămâna, atunci ai sentimentul că ți se ia libertatea și începe o nouă săptămână de datorii sociale ce trebuie îndeplinite… Cred că mi se trage de la scoală povestea asta cu duminica, pe vremuri era a groazei, acum e doar melancolie după leneveală și visare.
Piesele astea parcă răscolesc acest lucru și îl fac cu mare dibăcie, și totusi nu poti să le oprești, până la urmă ca și viața… merge înainte. Aici piesele reprezintă o secțiune introspectivă a momentului ăla în care te gândești pentru ce o iei de la capăt, dacă merită… Te simți ca un Sisif modern doborât.
Soarele se bagă deja la asfințit după dealurile tăcute ce vegheză asupra satului, totul devine mai tainic, mai aproape de tine, rămâi pe muzica asta, doar tu și cu tine… Nu am întâlnit sunete mai melancolice și mai vizuale ca la Arcana. Urc dealul puțin să privesc în zare biserica și cimitirul satului, clopotele icoanelor îmi dictează ritmul, asezonate cu timpanele grave, cred că am să rămân aici puțin să mă cuprindă frigul…