Holograf – Patru

În sfânta treime care a dominat rockul românesc al anilor ’80 (Compact, Holograf, Iris), Holograf a fost trupa cea mai versatilă și cu cel mai bun instinct de supraviețuire. Pe de o parte, toleranța ridicată la compromis – care a dat naștere unor expresii lirice memorabile de genul Rockul dezarmării sau Pacea nu-i un simplu joc (din păcate, nu sunt singurele) – i-a asigurat o relație armonioasă cu organele de partid și de stat, deci un traseu lipsit de bătăi de cap din partea cenzurii. Pe de altă parte, abilitatea de a simți schimbările de trend și de a-și regla stilul în consecință i-a adus rapid în atenția unui public tot mai numeros (nu degeaba Holograf III este unul dintre cele mai bine vândute albume românești ale decadei). Trupa a navigat cu abilitate de la rock progresiv la un soi de electro pop-rock, pe urmă la hard rock, pentru ca, în cele din urmă, să revină la pop-rock și – în prezent – la… orice o fi ceea ce cântă acum.
Și, poate cel mai important, pragmatismul lor s-a tradus și printr-o stabilitate liniștitoare a componenței, neschimbată din 1993 (patru dintre membri fiind împreună încă din 1987). Din punctul ăsta de vedere, contrastul cu Compact – loviți de ghinioane în cascadă – și cu Iris – lumea toată e un circ – este evident.
Dar să nu divaghez prea mult. Să revenim. Patru, discul despre care vreau să scriu, este, de fapt, un maxi-single (așa scrie pe copertă – azi i-am putea spune și EP) și conține fix patru piese. A fost înregistrat în septembrie 1989, la un an după succesul lui Holograf III, care îi menținea pe val, și a fost lansat în 1990, doar pe vinil. Niciodată reeditat in vreun alt format. Trei dintre piese au apărut în versiuni alternative pe materiale ulterioare, dar niciuna nu se compară cu originalele.
Patru a fost o schimbare de macaz, spre un sunet mult mai agresiv decât cel care consacrase trupa. Și nu putem bănui vreo mișcare oportunistă, pentru că, repet, discul a fost înregistrat înainte de căderea regimului comunist. Nici versurile nu mai au grijă de valorile dragi sistemului – și-au băgat picioarele în ea de pace și de dezarmare și învârt dragostea pe ambele fețe, (și pe A, și pe B) în cuvinte și exprimări naturale, cu rime neforțate, în contrast cu crisparea metaforelor de pe albumele precedente.
Din punct de vedere al inspirației și al execuției muzicale, piesele de pe Patru sunt printre cele mai bune nu doar din discografia Holograf, ci și din rockul românesc în general. Nu s-a inventat hard rockul pe discul ăsta, dar e un exemplu încântător de cum poate fi el cântat: ritmat, dinamic, plin de energie și melodie. Liniile vocale, solo-urile de chitară, ba chiar și unele riffuri – toate sunt memorabil de fredonabile. Și asta se datorează în mare parte prestației excepționale a doi oameni: Dan Bittman, unul dintre cei mai buni vocaliști din rockul românesc, și Nuțu Olteanu, un chitarist de o inventivitate explozivă.
În plus, Patru beneficiază de o calitate a înregistrării cum rar s-a auzit la un album românesc din acea perioadă. E adevărat că nu sunt multe dublaje, de cele mai multe ori se aud doar cele patru instrumente și vocea, dar totul sună incredibil de clar și echilibrat pentru un disc Electrecord.
Succesul lui Patru le-a dat celor de la Holograf suficientă încredere să încerce o lansare internațională. Au înregistrat două piese în engleză într-un studio londonez, dar planul a eșuat. Nuțu Olteanu a plecat în Suedia, unde și-a continuat cariera muzicală. Holograf l-a înlocuit cu Florin Ochescu, fost coleg din Iris, și a lansat Banii vorbesc în 1991 – un album excelent de hard rock, dar cu o dinamică clar diferită. Cum ar fi sunat cu Olteanu la chitară? Nu vom ști niciodată. Dar ce știm sigur e că, pe cât de intens a fost momentul Patru, pe atât de repede s-a consumat. Și a rămas inegalabil.

Electrecord
1990

Dan Bittman – voce
Nuțu Olteanu – chitară
Tino Furtună – clape
Iulian Vrabete – bas
Edy Petroșel – tobe

Vreau să te văd zâmbind
Oriunde te vei afla
Poate că e noaptea
Om singur