Cronos – Apropierea sfârșitului

Acest demo, împreună cu cele Wiccan Rede și Grimegod (Under the Sad and Silent Sky), reprezintă pentru mine cele mai faine realizări din underground-ul românesc primar, incipient, la început de ani ’90. Fiecare are ceva foarte personal și de aceea nu pot spune că unul îmi place mai mult decât celălalt – este triada de glorie arhaică, atunci când trupele românești începeau să își dezvolte un stil propriu și cântau deja destul de decent.
Ce m-a lovit de la început a fost conceptul (ce titlu bun și te poți identifica oricând existențial cu el) și versurile, extraordinar de atmosferice, iar mie, un adolescent aflat la început de drum în viața reală, cumva mi-au vorbit la fix atunci. Cred că și acum pot să recit frânturi întregi din ele, dar la vremea aia chiar le știam pe de rost și mergeam pe stradă recitându-le, mai ales când mi se terminau bateriile la Walkman (și banii de alocație erau puțini, și apoi trebuia să bagi celebrele chinezisme 777 care nu țineau mai mult de o casetă-două). Iar de mers pe jos, întotdeauna mi-a plăcut să bat orașul la pas cu muzică-n urechi, așa că drumul propus de Cronos mi se părea extrem de pe gustul meu.
Apoi, mergând mână în mână, vocea lui Bogdan Vișan este atmosferică și extrem de convingătoare, fără să sune cheesy. La așa versuri personale, granița poate fi foarte subțire, mai ales la vârsta tinereții. Dar aici, din contră, chiar îți vorbește foarte convingător și îmi place foarte mult cum este gândită (plus backing-ul foarte eficient), realizează o atmosferă telurică, de claustrare; ai impresia unei singurătăți extrem de apăsătoare, o existență zadarnică, sisifică.
Despre producție, sound nici nu poate fi vorba – e tras la sala de repetiții, cum se făcea atunci. Dar am ascultat atât de multe rehearsal tapes în anii aceia, încât sunetul vorbește pe limba mea, și, având urechea formată pentru așa ceva, pot asculta și distinge cam tot ceea ce e acolo. Nu știu cum ar percepe un puști în zilele noastre un astfel de sound, probabil că ar fi șocat și dezgustat, dar eu mă pot bucura și în 2025 de așa comoară.
Muzica, în sine, este o ciudățenie, o combinație destul de bizară de thrash cu doom metal, dar pasajele, la cum alternează, ilustrează perfect furia juvenilă cu tristețea adolescentină, evocând acea vârstă de liceu, când ba făceam toți o boacănă și eram plini de energie, ba fiecare era trist, suspinând după vreo neîmplinire specifică vârstei.
Mi-au plăcut întotdeauna tonurile și intervențiile clapei (suspectez că e ceva Casio, îmi pare rău că nu mai îmi aduc aminte modelul, am avut și eu), adaugă o atmosferă potrivită și esențială în toată compoziția, părând o lumină cu ajutorul căreia să răzbați prin întunericul cu bolțile reci.
Am văzut că au avut o revenire spectaculoasă pe scenă recent, îmi pare rău că nu am reușit să-i văd, nu știu dacă putem spera la reluarea activității sau reeditarea materialelor vechi. EP-ul de la ProMusic „…și voi ucide timpul” este un alt material preferat de-al meu, cu piese extrem de bune, și despre care voi scrie la timpul potrivit, iar demo-ul „Coșmar” a fost, la vremea sa, unul din primele materiale conceptuale de la noi din scenă, și a avut un impact foarte mare pe atunci.
În încheiere, pentru nostalgici, vă recomand să ștergeți praful de pe casetă și deck și să-i dați play din nou acestui material superb. Veți aduce înapoi vremuri de glorie pentru underground-ul românesc, când suflarea metaliferă abia aștepta un nou material și concert, și oamenii nu erau atât de pretențioși la toate detaliile – pur și simplu se bucurau sincer de muzică, de viață și de prieteni, în ciuda tuturor neajunsurilor acelei epoci de „tranziție”.

Independent
01/02/1994

Bogdan Vișan – voce, bas
Felix Fuierea – chitară
Adrian Ungureanu – clape
Cristian Eftimie – tobe

Intro
Suicide by You
Atât de singur
Apropierea sfârșitului
Povara crucii
Outro