In the Woods… – Otra

În 1991, lua ființă la Kristiansand, în Norvegia, desprinsă din componența Green Carnation, o trupă greu de catalogat și de înscris într-un gen anume, să-i zicem un black doom atmosferic avangardist: In the Woods… Din formula inițială, care surprindea prin noutatea sa muzicală cu primul album, Heart of the Ages (1995), a rămas acum, în 2025, doar toboșarul Anders Kobro, care a petrecut vreo 15 ani și alături de Carpathian Forest. Cum e și normal, după atâta timp, muzica trupei s-a transformat, a și luat o pauză de 14 ani, a trecut printr-o etapă psihedelică și de rock progresiv, a încercat să revină la rădăcini. În pădure… se poate întâmpla orice, putem găsi atmosferă, practici păgâne, uneori o amenințare voalată, e loc de introspecție dar și de contemplare a naturii. Mi-a rămas în minte imaginea dintr-un concert al lor, la Dark Bombastic Evening 7, cu un băiat mare, bine făcut, ce se legăna hipnotizat, transpus de muzică, pe un mic căluț de lemn, în fața scenei.
Dar să vedem ce direcție au ales acum, într-o formulă de instrumentiști stabilă în ultimii șapte ani, după plecarea gemenilor Botteri (frații care au reprezentat sufletul componistic al trupei) cu un vocal aflat la al doilea său album In the Woods…, după precedentul, Diversum (2022). Pe care îl continuă pe o traiectorie ascendentă, zic eu.
Otra, care dă titlul albumului, este un râu de 245 km ce se varsă în Marea Nordului în orașul natal al trupei, Kristiansand. Asta îmi dă o idee: avem nevoie de o trupă din Oltenița, de exemplu, care să scoată un album numit Argeș. Mă gândisem inițial la Tulcea cu Dunărea, dar ar fi prea lungă și internațională treaba. Revenind la Otra, imaginea copertei, aparținând japonezului Seiya Ogino redă o secvență din curgerea râului, lină în fundal, tumultuoasă în prim-plan, ca și muzica ce reconstituie ritmul curgerii apei, derulată în șapte momente, senzații, episoade înșirate de-a lungul parcursului său și de-a lungul timpului pe cel de-al șaptelea album al trupei.
Observ că am menționat cifra șapte de câteva ori până acum. Numerologia zice că ar fi asociată cu introspecția, înțelepciunea și căutarea adevărului, că tot bate In the Woods ușor la poarta ocultismului. Este un album destul de introspectiv, dar alcătuit din contraste, luminos și catchy în principal, punctat de pasaje agresive, construite mai ales pe baza vocii și a riffurilor, meditativ și cu câte o tușă dark pe alocuri.
Senzația de acalmie pe care o transmite vocea caldă a lui Bernt Fjellestad la începutul primei piese, The Things You Shouldn’t Know, se diluează în riffuri black metal, dar pe ansamblu tonul de început este unul ce atinge latura romantică și sensibilă, îndulcit de tonurile de clape.
A doua piesă, A Misrepresentation of I, a fost aleasă să promoveze albumul ca single, fiind ușor de digerat de ascultători prin ritmurile sale familiare. Nu prea înțeleg de ce ar vrea In the Woods… să cânte o piesă care începe ca un In Extremo, are structură de strofe de Amon Amarth și refren ce bate puternic spre Borknagar, dar pot să văd piesa funcționând ca un „cârlig” pentru ascultători. Nu îmi place că sărmanul vocal nu poate nicicum să cânte „misrepresentation”, nu-i pică bine pe note și sfârșește prin a spune iar și iar „misrepretation”😊!
Noroc cu Crimson Crown vine să șteargă impresia ușor neplăcută cu un mix de gothic doom cinstit, pe care iese în evidență linia de bas a lui Nils Drivdal.
The Kiss and the Lie începe ca o baladă Nevermore, continuă cu o repriză scurtă de black vijelios și năprasnic și revine apoi la tema de pe A Misrepresentation of I, probabil o alegere intenționată, că prea este identică, ca și cum râul ar fi făcut o buclă și ar fi revenit în același punct, pentru a-și continua apoi drumul.
Let Me Sing, cu o cadență în crescendo, și Come Ye Sinners, piesa cea mai furioasă și mai infuzată cu black metal, pe care Fjellestad își arată întregul său registru vocal nuanțat sunt favoritele mele de pe album.
The Wandering Deity încheie albumul cam cu aceeași structură pe care se construiesc toate piesele, parte mai lentă și melancolică, urmată de un refren de factură gothic/death melodic, cu atmosfera accentuată de chitara cu mult reverb și aranjamente de clape.
Pe lângă trupele menționate mai sus, am deslușit pe-acolo și un vibe de Amorphis și – aș spune inevitabil – Green Carnation, deci dacă ascultați trupe din zona asta și aveți și nostalgii după gothicul de la jumătatea anilor ‘90 aș spune că merită să băgați o ureche la Otra. Mie mi se pare cel mai bun disc de la reunirea lor din 2014, un gothic/black foarte melodic cu elemente progresive mai mult sau mai puțin extreme, ce le creează ascultătorilor multe senzații de déjà entendu, dar oare nu asta e ceea ce face muzica catchy?! Uneori, punctul slab (lipsa de originalitate) poate fi și punctul forte al unui album, reîntâlnirea cu pasaje familiare, plăcute auzului. E un disc de reconciliere cu un trecut cu care nu prea mai au de-a face.

Prophecy Records
11/04/2025

Bernt Fjellestad – voce
Bernt Sørensen – chitară
Kåre André Sletteberg – chitară, clape
Nils Drivdal – bas, clape
Anders Kobro – tobe

The Things You Shouldn’t Know
A Misrepresentation of I
The Crimson Crown
The Kiss and the Lie
Let Me Sing
Come Ye Sinners
The Wandering Deity