Cronică pe două voci: cele două fețe ale concertului Dark Tranquillity, Moonspell, Hiraes din Quantic
-
- 27 April, 2025
Joi seara, Quantic Pub, București, Moonspell și Dark Tranquillity, un concert sold out marca Rockstadt. Cam astea au fost datele unui eveniment care îngloba toate premisele pentru a deveni memorabil. Două legende ale scenei metal europene, plus un nume tânăr cu potențial în fața unei săli pline până la refuz. Deci, club plin, bere rece, euforie și oameni veniți să evadeze, măcar pentru câteva ore, din realitatea sufocantă a unui cotidian din ce în ce mai angoasant. Doar că, undeva în spatele minții, am auzit constant o voce care a ținut să scoată în evidență (sau mai bine zis să bombănească) despre, God forbid, micile detalii imperfecte. Și surprinzător, nu era o manifestare bizară a subconștientului, ci chiar al meu coleg, cunoscut în redacție pentru spiritul critic și ironiile frecvente. Așa că în timp ce eu mă pregăteam să intru în atmosfera concertelor, să relatez ca un reporter conștiincios (pentru cei care nu au avut șansa sau pur și simplu nu au participat neștiind ce urmau să piardă) despre experiența trăită alături de ceilalți spectatori, alter ego-ul meu își ascuțea sarcasmul. Deși am venit cu dorința sinceră de a documenta energia pozitivă a serii, această voce acidă a notat și evidențiat fiecare detaliu care ar fi putut fi ajustat sau optimizat. Împreună, am încercat să păstrăm echilibrul între entuziasm și luciditate, așa cum ne propunem de fiecare dată la Metalfan. Un fel de Alpha Noir/Omega White, să zicem.
Hiraes
Hiraes au deschis seara cu o energie molipsitoare. Deși lumea era încă la punctele de hidratare sau la șuetă, cei care se aflau la posturi în fața scenei au avut parte de o sesiune serioasă de death metal melodic, curat și nervos. Stilistic, nemții oscilează nehotărât între Arch Enemy-ul timpuriu și Dark Tranquillity, fără a reuși, cel puțin momentan, să își creeze o identitate proprie. Dar live au sunat precis, dinamic și ne-au propus un metal care îmbină riff-uri rapide cu clape melodice și o secție ritmică solidă. Cu a sa prestație carismatică și o atitudine fermecător de agresivă, Britta Görtz a fost mai mult decât convingătoare și a furat privirile spectatorilor și probabil câteva inimi din public. Mi s-a părut însă că își forțează la limită corzile vocale și mă tem că acest lucru se va repercuta negativ asupra capacităților sale dacă va continua în aceeași manieră. Una peste alta, un setlist scurt, dar percutant, care a beneficiat de un feedback cald, deși implicarea emoțională profundă a fost rezervată pentru momentele ulterioare ale serii.
Jos pălăria (sau, mai degrabă, șapca, pentru că nu e loc de eleganță aici) în fața prestației energice și hotărâte a Brittei, care a dominat scena și jumătatea de sală plină (nu e puțin lucru pentru o trupă de deschidere). Respect și pentru decizia de a-și îmbrățișa plenar latura extremă a vocii, deși asta o face să-și piardă aproape complet individualitatea pe o scenă care deja geme de glasuri guturale aproape identice. Cele două scurte tentative de voce clean pe care le-a încercat au fost cel puțin neconvingătoare. Dar a compensat prin prezența scenică, ceea ce nu se poate spune și despre colegii ei, care abia îndrăzneau să se miște: îmbrăcați în niște salopete negre cu numele trupei, aveau ceva din niște mecanici de la Volkswagen. Cel mai reținut dintre ei avea o scuză: era de fapt chitaristul de serviciu. Britta i-a mulțumit pentru că i-a ținut locul colegului ei rămas acasă cu copilul. În treacăt fie spus, dacă apare nevoia de a face astfel de alegeri după doar două albume și încă în postura de trupă de deschidere, probabil că ori trupa a început prea târziu, ori familia prea devreme.
Britta i-a mulțumit și tipului de la merch, un tip foarte important pentru trupă, din moment ce reușește să vândă tricouri cu 40-50 de euro bucata. Când am văzut prețurile, mi-a înghețat mâna pe portofel, iar la CD-uri și viniluri nici nu am îndrăznit să mă mai uit. Vorba aia: vremurile sunt grele, dar doar pentru noi, voi băgați mâna-n buzunar și susțineți scena! Am auzit un zvon neconfirmat că cineva ar fi dat 700 de euro pe un box set de viniluri. Nu cu Hiraes, pentru că ei nu au decât două albume. Dar nu cred, pentru că toată lumea știe că CD-ul se aude mai bine și că revine puternic la modă. Una peste alta, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, Hiraes a sunat considerabil mai bine live decât în studio și a oferit o prestație super solidă pentru o trupă de deschidere.
Moonspell
Moonspell și-a reconfirmat (pentru a câta oară?) statutul de trupă emblematică pentru publicul român. Simbioza grupului lusitan cu fanii din România depășește cadrul strict muzical, transformându-se într-o adevărată afinitate culturală, întărită de spiritul latin comun. I-am văzut live prima oară în 2005, alături de 1500 de oameni, în Sala Olimpia din Timișoara, recital care rămâne ca impact unul dintre concertele definitorii ale acelei perioade pe plaiurile autohtone. Îmi amintesc de descrierea plastică pe care a făcut-o atunci Fernando Ribeiro show-ului – o aventură de o noapte cu o iubire veche de zece ani. Două decenii mai târziu, caracterizarea rămâne surprinzător de valabilă. Timpul își pune inexorabil amprenta asupra noastră, dar unele lucruri par să dăinuie la nesfârșit. O fi factorul nostalgie sau poate pur și simplu există o conexiune între fani și trupă care transcende orice explicație sau argumente logice, cert este că recitalul Moonspell din 24 aprilie a fost, din nou, unul fantastic.
Ca și în cazul altor trupe, portughezii sunt victima propriului destin, acela de a fi lansat devreme în carieră unul dintre albumele definitorii pentru o generație, la un standard imposibil de atins. Mă refer, desigur, la Irreligious, “operă” care nu doar reflectă, ci conturează identitatea genului gothic metal. Opium și Awake ne-au transpus imediat în atmosfera fantastică a acelui album și au setat tonul pentru o călătorie intensă de aproximativ o oră de-a lungul discografiei portughezilor. Cu un Fernando pe post de vârcolac-dirijor carismatic, teatral și comunicativ, și un setlist ales pe sprânceană, Moonspell a demonstrat că este încă o trupă relevantă, chiar dacă rădăcinile sale sunt puternic ancorate în trecut. Mi-a plăcut mult că nu s-a exagerat la capitolul decibeli, astfel că volumul păstrat la un nivel rezonabil a însemnat un sunet foarte bun, care a permis fiecărui muzician să se facă bine auzit. Ricardo Amorim a furat de câteva ori prim-planul cu unele solo-uri ușor improvizate, în timp ce Pedro Paixão și-a abandonat de câteva ori clapele pentru a pune mâna pe chitară. Un mare plus și pentru secția ritmică, în special pentru bateristul Hugo Ribeiro, care s-a dezlănțuit cu furie asupra setului de tobe. Publicul a reacționat fenomenal, de la tineri cu tricouri negre cu Wolfheart care făceau headbang energic, până la oameni mai în etate care au arătat că încă își mai amintesc versurile. Energia s-a simțit autentică, în valuri, exact cum trebuie să fie la un concert unde conexiunea între trupă și fani este cea care contează. Cercul s-a închis perfect cu Full Moon Madness, nu înainte de ne bucura împreună de cele două imnuri celebre, Vampiria, respectiv obligatoria Alma Mater.
Să încercăm să luăm un pic de recul: Moonspell a început și a încheiat concertul cu piese lansate acum 30 de ani. Dacă, în 1995-96, o trupă ne-ar fi cântat la bis piese din 1965-66, nici măcar Dracul (care, nu uitați, va domni din nou în Transilvania) nu i-ar fi mai fi putut albi după ce i-am fi bălăcărit noi. I-am fi tratat ca pe niște boșorogi cu care n-am fi vrut să avem nimic de-a face. Ce ne spune asta? Despre noi, despre Moonspell, despre vremurile în care trăim? Că muzica a stagnat? Că nu mai e mare diferență între ce se cânta acum 30 de ani și ce se cântă azi? Că suntem, împreună cu Moonspell, într-o bulă din care nu vedem cum generația Z zâmbește superior acceselor noastre de duioșie de epocă, pardon, old-school?
Moonspell nu mai are mare treabă cu prezentul – o arată și ultimul lor album, lansat acum patru ani, cu entuziasmul unei cereri de pensionare anticipată. Nu-i de mirare că a fost reprezentat în setlist de o singură piesă, trecută prin concert ca un moment de respiro și că nimeni nu și-ar fi dorit mai multe.
Concertele Moonspell se bazează pe altceva decât pe actualitatea discografică.
Nici măcar pe un sunet live ireproșabil, pentru că, deși rezonabil, a fost bun doar în comparație cu dezastrul de la Dark Tranquillity. Pe clăparul Pedro Paixão l-am auzit doar sporadic – cel mai bine atunci când a lăsat clapa (dar nu și pălăria!) pentru chitara de sprijin la tripleta Finisterra / In and Above Men / From Lowering Skies. Sprijin necesar, cum s-a văzut la Full Moon Madness, unde Ricardo Amorim, rămas singur, n-a reușit să aducă suficientă greutate în riffuri. În rest, a traversat un setlist divers cu o eleganță relaxată, folosind o singură chitară – și a fost mai mult decât suficient -, deși ar fi avut toate motivele să se dea în stambă și să jongleze cu trei.
Oricât aș da-o la întors, fie că vorbim de profesionalism, fie de abilitățile incontestabile de frontman cu care Fernando Ribeiro își trăiește personajul pe scenă, concertele Moonspell nu pe asta se bazează, ci pe sinceritatea, pasiunea și naturalețea cu care trupa își abordează muzica. Și asta se transmite dinspre scenă în sală.
Poate că atitudinea asta, insuficient de mercantilă și pragmatică, explică de ce Moonspell deschide pentru Dark Tranquillity și nu invers. Pentru că, drept să vă spun, când am văzut reacția publicului la finalul recitalului Moonspell, mi-am făcut griji pentru ce va urma și chiar m-am întrebat dacă nu cumva o parte dintre spectatori o să plece deja acasă, epuizați, dar fericiți.
Dark Tranquillity
Dar nu au plecat. Și cum ar fi putut, din moment ce urmau Dark Tranquillity, pionierii unui stil la a cărui promovare trudesc de atât amar de vreme. Ce ar mai fi de spus despre acest nume și să nu o fi făcut-o deja în nenumăratele articole, cronici și interviuri publicate pe Metalfan în ultimii 20 de ani? Cumva astrele s-au aliniat și am participat din nou la un concert al suedezilor în aceeași formulă ca la Artmania 2010. În aceeași formulă Metalfan, pentru că în ceea ce privește trupa, aceasta a suferit modificări de componență radicale de-a lungul timpului. Dar cu fiecare album, fiecare evoluție și fiecare transformare, Dark Tranquillity și-a păstrat nu doar relevanța, ci și forța de a inspira. Să fie de fapt meritul lui Mikael Stanne, unul dintre cei mai prolifici muzicieni din scena actuală, parcă renăscut la a doua tinerețe? Nu știu să răspund, dar să aduni seară de seară câteva sute bune de oameni la un loc, să-i faci să se piardă în muzică și emoții comune, asta înseamnă victorie în 2025. Oricât ar avea unii de criticat. Sigur, perfecțiunea nu există și da, sunetul nu a fost nici pe departe unul grozav. Dar, dacă e să fim sinceri, iar la Metalfan asta încercăm mereu să facem, a fost un concert de ținut minte.
Sunteți gata pentru o sesiune de Gothenburg death metal? ne-a chestionat retoric Mikael încă de la început. Cât procent de death mai conține metal-ul suedezilor este o chestiune asupra căreia se poate dezbate la nesfârșit. Cert este că setlistul recitalului din Quantic, parte din turneul Endtime Signals European Tour 2025, a acoperit aproape toate fațetele carierei lor: de la piese recente precum Shivers and Voids sau Not Nothing, la repere clasice din perioada Damage Done și Fiction — Final Resistence, Terminus— și, inevitabil, câteva dintre cele mai iubite compoziții, precum ThereIn, Lost to Apathy sau Misery’s Crown. Ba la un moment dat, Mikael ne povestește cum de avea cu ani în urma o piesă preferată pe care o tot cântau live, dar cu timpul au uitat de ea. Însă, spre surpriza noastră, și-au reamintit-o și ne-au prezentat-o cu multă pasiune. Este vorba despre Single Part of Two. Deh, avantajul de a avea o discografie atât de bogată…
Din punct de vedere tehnic, atât cât ne-a permis sunetul să ne dăm seama, execuția a fost la un nivel ridicat. Alternând riff-uri incisive cu armonii elaborate, chitările au fost susținute de o secțiune ritmică plină de nerv. Prestația vocală a lui Mikael Stanne a fost dublată de naturalețea specifică în comunicarea cu publicul, iar fiecare mulțumire, fiecare interacțiune a părut sinceră, fără artificii sau exagerări. Proiecțiile vizuale au completat inspirat spectacolul. Imagini abstracte, scene apocaliptice și texte sugestive s-au succedat în fundal, adăugând o dimensiune suplimentară atmosferei. M-am întrebat, nu fără nostalgie, dacă nu cumva aceste creații încă poartă amprenta lui Niklas Sundin, fostul membru fondator, chitarist și responsabil în trecut de identitatea vizuală a trupei.
Publicul a reacționat exemplar, a vibrat, a aplaudat frenetic după fiecare piesă, a cântat atunci când a fost invitat să o facă, menținând o energie constantă de la începutul până la sfârșitul show-ului. Ovationările prelungite de la final arată nu doar că există încă o legătură puternică între trupă și fani, ci că aceasta se consolidează cu fiecare întâlnire. Într-un univers muzical caracterizat mai degrabă de superficialite și în care multe proiecte efemere apar și dispar, Dark Tranquillity rămâne un nume cu greutate. Nu doar ca fondatori ai death metalului melodic, ci și ca exemplu de longevitate artistică autentică. Și dacă în acea seară a existat o lecție, a fost aceea că pasiunea reală, dublată de muncă, talent și, în primul rând, respect față de public, nu se demodează niciodată.
Desigur, foarte frumoase aceste cuvinte, dar respectul față de public ar trebui să se exprime și printr-un sunet bun. Este foarte greu de înțeles cum, după 30 de ani de cântat live, poți să suni atât de prost într-un club în care ai mai cântat deja și în care alte trupe (printre care și trupa de deschidere din aceeași seară) au reușit să sune bine. E un mister. Chitarele au îngropat toate celelalte instrumente și pe bas cel mai adânc dintre toate. Dacă Christian Jansson ar fi cântat cu instrumentul neconectat, s-ar fi auzit la fel de bine. Adică deloc. Noroc că cei doi chitariști chiar știu să cânte. Poate a fost intenționat, o fi vrut Mikael Stanne să se laude cu ei, pentru că părea foarte încântat de cum se descurcă și, repet, pe bună dreptate.
Din cauza sunetului prost și a reacției atât de călduroase pe care publicul a avut-o la finalul concertului Moonspell (orice trupă ar trebui să știe cât de riscant e să ai pe Moonspell în deschidere), am crezut că Dark Tranquillity vor avea probleme să își intre în rolul de cap de afiș. Mai ales că în ultima vreme au fost cam multe schimbări de membri: Stanne a rămas singurul din prima componență a trupei (1993), cel mai vechi după el e clăparul Martin Brändström, venit în 1998 pe Projector. Chitariștii sunt nou-nouți, adică mă rog, Johan Reinholdz are cinci ani și două albume la activ, la ultimul participând consistent și decisiv. Pe scurt, această agitație a creat ceva neliniște și îngrijorare și în legătură cu așteptările și recepția ultimelor trei albume. Dar nu și în legătură cu recepția trupei în concert. Nu, frate.
Dacă Ribeiro s-a comportat ca un dirijor tenebros care a posedat sala cu o coregrafie bine regizată, Stanne nu a trebuit decât să se aplece spre public cu mâna pe genunchi ca să obțină același rezultat, încă din primele minute. Piese noi, piese vechi, șlagăre sau surprize ca Empty Me și Single Part of Two – sala urla cât o țineau balamalele. Spre final am auzit cel puțin o repriză de mai mult de un minut de aplauze neîntrerupte. Pe care Mikael Stanne le-a primit cu multă modestie, era vizibil impresionat, aproape încurcat. Nu știu cât din actualul succes Dark Tranquillity i se datorează lui, dar cu siguranță nu puțin. Chiar dacă vocea a început să îl cam lase și probabil de aia e nevoie să fie îngropată în mix. Probabil are legătură cu prezența lui în atât de multe proiecte încât cred că, chiar în timp ce scriu rândurile astea, a mai fost invitat la încă unul – Halo Effect, Cemetery Skyline, Grand Cadaver. Nu contează. I-am văzut de mai multe ori pe parcursul concertului pe cei doi chitariști uitându-se unul la altul încântați de reacția sălii, zicându-și din priviri: „Mamă, ce decizie bună a fost să vin în trupa asta! Vezi, mă? Ți-am zis eu!”
Înainte să încheiem, pentru că am vorbit atât de mult despre public – și pe bună dreptate, pentru că publicul e important, de aceea unii îi spun „Măria Sa, publicul”, dar eu cred că îi spun la mișto, pentru că, nici chiar așa, nu are rost să exagerăm – bref, o să mai zic ceva despre public.
În primul rând, aș mai vrea să mă adresez prietenilor oamenilor înalți cărora nu li se amintește suficient cât de înalți sunt, mai ales când se pregătesc să meargă la un concert. Spuneți-le, vă rog, înainte să iasă pe ușă, pentru că ei nu își dau seama singuri și se așează în mijlocul sălii, și când e sold out este foarte greu pentru cei de la altitudini mai joase să mai vadă ceva pe scenă din cauza turnului de control care controlează spațiul aerian. Care turn de control ar putea controla și de la o distanță mai mare de scenă, de la care ar vedea la fel de bine, dar ar neferici mai puțini spectatori. Și oricum, mai din spate se aude mai bine. Vă rog.
Și aș mai vrea să mă adresez și celor care au probleme importante de discutat chiar în timpul concertului, mai ales dacă poartă tricou cu Sabaton, care nu a fost niciodată trupă și nici nu va fi: Quantic are terasă în spate, unde muzica se aude mai încet și poți să stai și pe scaun și nu e nevoie să te apleci la urechea celuilalt ca să te audă și să te apleci iar pentru că nu te-a auzit de prima dată din cauza că sunetul la Dark Tranquillity a fost prea tare, mama lui de sunet! Este foarte enervant pentru cei din spate să își tot ajusteze tunelul prin care se uită la fiecare zece secunde pentru că voi aveți chestii importante de discutat. Și, în general, mișcarea constantă a capetelor voastre care se apropie și se departează e enervantă, la care se adaugă și tricoul cu Sabaton, așa că vă rog eu, vă implor: reflectați.
Atât. În rest, a fost un concert nemaipomenit.
Toate fotografiile © Ștefan Lupașcu
