Iggy Pop – Every Loser

La 20 de ani după Skull Ring (2003), Iggy Pop revine cu Every Loser (2023), un disc care pornește din punk rock, dar merge dincolo de el. E reconfortant să-l auzi pe Iggy cântând din nou piese noi punk, dar albumul oferă mai mult, iar această libertate e parte din farmecul lui. Între timp, Iggy n-a stat deloc pe margine — ba dimpotrivă, a fost mai activ ca oricând. Tot în 2003 apărea în filmul Coffee and Cigarettes al lui Jarmusch (ocazie cu care s-a reapucat de fumat), iar în 2007 readucea The Stooges la viață cu The Weirdness, un disc semnat de Steve Albini, poate prea puțin înțeles la vremea lui. În 2009 surprindea cu Préliminaires, inspirat de Houellebecq, un material eclectic care amesteca blues, jazz, bossa nova, riscând să-și alieneze fanii, dar reușind artistic. Après (2012) continua în zona chanson française, cu reinterpretări după Piaf, Gainsbourg și alții, iar în 2013 venea cu Ready to Die, ultimul capitol al Stooges. Post Pop Depression (2016), colaborarea excelentă cu Josh Homme și Dean Fertita, marca un nou vârf, urmat de proiecte atipice: EP-ul cu Underworld din 2018 și melancolicul Free din 2019.
Și iată-l în 2023 cu Every Loser, produs de Andrew Watt, un muzician tânăr (ar putea să-i fie chiar nepot lui Iggy Pop, e născut când Iggy lansa Brick by Brick (1990)), dar cu un simț clar al misiunii aici, reușind să ofere discului o prospețime reală. Baza e punk rock, dar e un punk deschis, liber, fără să sperie ascultătorul, ci dimpotrivă, permițându-i lui Iggy să se joace, să fie natural, relaxat și, ca întotdeauna, sincer.
Albumul deschide în forță cu Frenzy, un atac direct, cu energie Stooges, dar adus în prezent, susținut de Watt la chitară, Duff McKagan la bas și Chad Smith la tobe. E punk rock pe bune, fără floricele și chiar cu gang-vocals. Iar ca să nu fie niciun fel de comentarii, Iggy Pop spune lucrurilor pe nume de la bun început: “Got a dick and two balls, that’s more than you all“.
Urmează Strung Out Johnny, cu aer post-punk și teme despre adicție, iar New Atlantis e un tribut ironic adus orașului său, Miami, cu tot ce înseamnă el., un fel de Pantelimonu petrece, dar cu un altfel de corazon. Modern Day Ripoff reia furia punk cu trimiteri la The Stooges, cu o critică tăioasă la adresa industriei muzicale moderne, în care totul se repetă până la absurd.
Morning Show schimbă din nou tonul, vorbind despre presiunea de a afișa o mască, de a nu arăta vulnerabilitate, iar Neo Punk demolează imaginea caricaturală a punkului „de fațadă” din zilele noastre. Apoi vine All the Way Down, o piesă puternică despre rezistență și stoicism, cu chitara lui Stone Gossard (Pearl Jam) aducând un aer familiar fanilor Stooges. Comments vine cu un mesaj dual, direct și metaforic, iar The Regency, piesa de final, coboară iar în teritorii post-punk și emoționale, despre relații și încercările vieții.
Îmi place mult titlul Every Loser, care rezumă perfect spiritul acestui album și pe cel al lui Iggy Pop: o relaxare totală, un miserupism autentic care e cool tocmai pentru că nu se străduiește să fie. E în estetica genului, iar privind cariera lui Iggy, e clar că omul acesta nu doar că și-a păstrat libertatea, dar o transmite mai departe, fără iluzii și fără fracturi logice. E acolo sus, lângă poeții mari, gen Leonard Cohen, dar cu propriul lui filon de nebunie lucidă și sinceritate crudă.

Gold Tooth / Atlantic Records
06/01/2023

Iggy Pop – voce
Andrew Watt – chitară, voce adițională, bas, clape, pian), percuție
Duff McKagan – bas
Chad Smith – tobe, percuție
Josh Klinghoffer – chitară, clape, pian, orgă, bas, sintetizator
Travis Barker – tobe
Stone Gossard – chitară
Eric Avery – bas
Taylor Hawkins – tobe, percuție, pian
Chris Chaney – bas
Dave Navarro – chitară

Frenzy
Strung Out Johnny
New Atlantis
Modern Day Ripoff
Morning Show
The News for Andy (interlude)
Neo Punk
All the Way Down
Comments
My Animus (interlude)
The Regency