Cosmin Lupu – Everest

De numele Cosmin Lupu am aflat odată cu punerea acestuia pe afișul festivalului Bucharest Prog Days, eveniment pe care l-am așteptat cu sufletul la gură încă din prima zi, în mod special datorită faptului că belgienii de la Hippotraktor aveau să închidă seara. Normal că, odată ce vezi un nume nou la un astfel de festival, ajungi să devii curios şi să îți pui tot felul de întrebări, începând cu celebrul “cine o mai fi și ăsta?”, continuând cu “oare e chiar prog?”. Și căutându-i piesele pe Youtube, mi-am dat seama din prima de faptul că e vorba de vocalul de la Days of Confusion (fiindcă îl știam după fizionomie, nu și după nume), unde printre altele mai face și părți de chitară. Bun până aici. Acum urmează și ultima întrebare pe care mi-am pus-o “oare va păstra și în varianta solo aceeași linie djenty, făcută și la trupa din care este membru, sau vom avea parte de ceva dubios?”. Ei bine, răspunsul este … și una și alta. Albumul Everest este unul de metal progresiv în care sonoritățile djent predomină, cu mențiunea că nu e djent și atât, ci întâlnim și jazz, funk, electro, cu părți ușoare de saxofon, muzică tradițională japoneză (ajutată de un instrument numit Tsugaru-jamisen), şi aşa mai departe, chestii care ar putea părea dubioase pentru cine refuză să le accepte pe toate combinate în același loc.
Acum, vorbind despre un album solo al unui chitarist de metal, iar eu fiind un cronicar de la care lumea are pretenții (eu sper să nu fie deloc așa, dar uneori mă pun și în pielea cititorului și îl înțeleg perfect), ar trebui să zic aici măcar cu ce mare chitarist seamănă Cosmin Lupu. Pai, ideea e că personal nu sunt un ascultător ai clasicilor chitarişti rock/metal. De-a lungul timpului am dat play anumitor albume semnate Joe Satriani, Steve Vai, Vinnie Moore, Yngwie Malmsteen sau Axel Rudi Pell (desigur, acesta din urmă era un chitarist mai mult “de trupă”, nu unul solo; doar că cine a cochetat și cu heavy powerul melodic în perioada aia – finalul anilor ’90 până în 2001 – și nu a ascultat albumul Oceans of Time [1998] înseamnă că va muri cu rușinea de a fi fost fan Hammerfall sau Gamma Ray, fără a mai fi deloc atenuată de chestii cât de cât mai rafinate, adică un lucru infinit mai rău decât a fi fan Sabaton in zilele noastre). Prin urmare, având în vedere că nu am ascultat foarte mulți chitarişti la viața mea, nu pot spune în mod special despre Cosmin dacă seamănă cu vreunul anume, însă cu toate acestea, adoptă cu succes statutul și atitudinea de “guitar hero”, coroborat și cu faptul că este un muzician original, sau cel puțin nu copiază pe nimeni într-un mod flagrant.
Dacă ar fi să nu-mi placă ceva la Everest, e faptul că – deși există invitați unul și unul, printre care și Greg Howe, Marco Sfogli, Mattias IA Eklundh, Keisho Ohno, Nick Johnston, David Maxim Micic și Sebastian Burneci (invitați de care, recunosc, abia acum am aflat) – Cosmin este un pic individualist, cel puțin pe partea de live, întrucât pe album, nu reușesc să îmi dau seama care dintre invitați fac părțile de chitară. Normal că acest lucru nu este deloc unul rău, însă personal prefer mai mult acele produse discografice în care ceilalți artiști se identifică 100% cu muzica regăsită pe disc, fix pe modelul Axel Rudi Pell, că tot l-am amintit aici (cu toate că astăzi nu mai pot asculta așa ceva); sau chiar precum alți artiști care au sau au avut proiecte solo: nu știu, să zicem Steven Wilson, Devin Townsend, Ray Alder, Dio pe primele lui patru albume, Chuck Schuldiner cu trupele lui Death si Control Denied (în care toți ceilalți artiști și-au atins potențialul lor maxim) și așa mai departe. Chiar și așa, Everest are parte de niște părți foarte tehnice de bas (făcute de Andy Dragomir), și mai ales de tobe, acestea din urmă fiind făcute de un drum machine. Și chiar dacă apreciez mai mult omul, nu am nimic împotriva acelor sonorități scoase de diverse maşinării pentru a imita instrumente, mai ales că foarte multe trupe și artiști folosesc asta de decenii; spre exemplu, încă de la începutul anilor ’90 Octave făcea legea în materie de electro prog. Singura mea cerință (pe care Cosmin Lupu sunt convins că o îndeplinește) este ca acel drum machine să fie totuși făcut să meargă, sunet cu sunet, de o ființă umană.
Pentru mine, ciudat este faptul că nu știam despre Cosmin cum că ar fi un atât de bun chitarist, mai ales că în Days of Confusion mi se părea că lucrurile complicate sunt făcute de colegul său, Cezar. De aceea, ascultându-l pe Everest, în același timp văzându-l și live în cadrul evenimentului de care am amintit în deschiderea recenziei (unde am avut parte de o experiență unică), am realizat și constatat faptul că avem de-a face cu un chitarist de top internațional. În plus, luând în considerare faptul că rolul său principal în Days of Confusion este cel de solist vocal, m-aş fi aşteptat ca acest disc să fie unul în care Cosmin Lupu să-și pună la bătaie și calitățile vocale. Însă, între noi fie vorba, fix asta este și cheia succesului: să iți surprinzi ascultătorii (mai ales când o faci într-un mod atât de plăcut), oferindu-le calitate superioară.

Autoprodus
27/03/2025

Cosmin Lupu – chitară
Andy Dragomir – bas

Invitați:
David Maxim Micic – chitară
Mattias IA Eklundh – chitară
Marco Sfogli – chitară
Nick Johnston – chitară
Greg Howe – chitară
Sebastian Burneci – corn
Keisho Ono – tsugaru shamise

TranceDjent(R)
Hang in There
To Feel Is to Be Alive
See You, Space Cowboy!
A Tap on the Shoulder
The Gospel of Leaving Home
Light as a Feather/ Heavy as a Hammer