Cu chitara spre “Everest”: interviu cu Cosmin Lupu despre creație, învățare și identitate
-
- 29 May, 2025
Cele mai interesante produse discografice ni se par a fi acelea care apar exact de unde te aștepți mai puțin și care te surprind complet, în primul rând muzical. Dacă, până în urmă cu câteva luni, cineva ne-ar fi întrebat cum ne imaginăm că ar suna un album solo semnat de vocalistul (și chitaristul) din Days of Confusion, am fi recunoscut că nu aveam așteptări foarte mari. Poate și pentru că noul său drum părea a fi lipsit de trei dintre muzicienii valoroși ai trupei, poate și pentru că avem tendința de a descoperi lucrurile noi cu întârziere sau, uneori, deloc.
Cu toate acestea, Cosmin Lupu a reușit să lanseze un album neașteptat – Everest – care iese în evidență printr-un element central: chitara. Și nu orice fel de chitară, ci una mânuită cu un rafinament și o expresivitate cum rareori am mai auzit în peisajul rock românesc. Însă ceea ce ne-a determinat să ducem această discuție și mai departe a fost faptul că, dincolo de rolul său de chitarist și compozitor, Cosmin este de 18 ani și profesor de chitară – deci influențează scena rock autohtonă nu doar direct, prin muzica pe care o creează, ci și indirect, prin generațiile de tineri muzicieni pe care le formează după principii mature și sănătoase.
Am simțit, așadar, că un simplu interviu scurt nu ar fi fost suficient pentru a atinge toate aceste fațete. De aceea, am optat pentru un dialog amplu și detaliat, în care să lăsăm spațiu gândurilor, contextelor și nuanțelor. Cei care vor ajunge până la final vor fi răsplătiți cu un playlist special, recomandat de invitatul nostru de astăzi, Cosmin Lupu.
Salut Cosmin, bine ai venit la Metalfan.ro. Ce mai faci, cum ești zilele astea?
Salutare și bine v-am găsit! Mulțumesc pentru invitație în primul rând, într-al doilea, sunt foarte bine, mulțumesc! Prins cu proiecte și activități care mai de care mai interesante despre care mă voi bucura să povestesc în cele ce urmează!
Prezentare
Ești chitarist, vocalist, compozitor și predai și lecții de chitară. Am uitat ceva? Dintre toate rolurile astea, există unul care simți că te definește mai mult?
Cred că toate astea sunt diverse aspecte ale identității mele și mă regăsesc în toate într-o proporție egală. În același timp, investesc mai mult timp și energie în fiecare din ele, în funcție de anumite perioade ale anului sau ale vieții mele, în general. Uneori, e mai mult despre scris/cântat muzică, alteori, mai mult despre educație/predat și așa mai departe.
Am uitat ceva! Pe Facebook scrie că ești și „samurai/arnisador”. Ce înseamnă asta mai exact? Te antrenezi să devii cavaler Jedi?
Haha, nu chiar. Mi s-a părut mie amuzant să scriu că sunt samurai amator. Altă latură a mea este reprezentată de practica, studiul și predarea artelor marțiale. Am început în 2012 cu scrimă japoneză clasică (kenjutsu) și am adăugat ulterior Balintawak Arnis și Baraw Sugbo din Filipine. În prezent practic Balintawak și formez câțiva oameni, în vederea obținerii unui certificat oficial de instructor. Este un univers fascinant, din care am învățat enorm de multe lucruri despre viață, despre mine și relațiile mele, ca să nu mai zic despre faptul că îți menține mintea și corpul vii și sănătoase. Sunt multe de povestit. Îi aștept pe cei curioși să se antreneze alături de noi la Martial Essence!
Cântam afară din casă, alături de prieteni – mi se pare că asta lipsește teribil în perioada formatoare a puștilor care învață să cânte la un instrument.
Dintr-un alt interviu am aflat că impulsul de a învăța să cânți la chitară ți l-a dat vizionarea clipului Basket Case al trupei Green Day și că începuturile tale au fost cu cântări în scara blocului și prin parc. Cum a fost perioada aia pentru tine? Ți se pare că te-a influențat în vreun fel felul în care te raportezi azi la muzică sau la oamenii din fața ta?
Da, este foarte adevărat – se întâmpla în 1995, fix în perioada în care au lansat albumul Dookie! Cred că cea mai importantă influență a perioadei aceleia a fost legată de faptul că învățam și puneam în aplicare imediat, chiar dacă ceea ce cântam era departe de a fi perfect. Cântam afară din casă, alături de prieteni – mi se pare că asta lipsește teribil în perioada formatoare a puștilor care învață să cânte la un instrument. Acum, față de atunci, componenta socială a dispărut aproape complet în forma în care am experimentat-o eu și cei din generația mea. În sensul în care, noi ieșeam să cântăm și să învățăm unii de la ceilalți într-un mod foarte organic, pe când generațiile actuale, învață de la alți oameni prin filtrul internetului. E foarte diferit. Nu e nici bine nici rău. Mă feresc în general să privesc lucrurile prin filtrele astea, pentru că mi se par foarte limitate. Sunt pur și simplu experiențe diferite care vin cu avantajele și dezavantajele lor. Alt aspect folositor a fost diversitatea stilistică pe care am experimentat-o încă de foarte devreme. Nu exista “cânt doar Metallica” (de exemplu). Cântam orice îmi plăcea fără să discriminez și asta a contribuit enorm la flexibilitatea mea în percepție și la a fi deschis să explorez universuri muzicale foarte diferite. Treaba asta bănuiesc că se vede pe Everest. Perioada aceea a însemnat foarte multă libertate. Nu conta nimic altceva decât faptul că în fiecare zi învățam ceva nou și împărtășeam bucuria asta cu alți oameni alături de care cântam.
Care au fost trupele și muzicienii care te-au influențat, de la început și până acum?
Am putea să facem un interviu doar despre asta, haha! Am să încerc să reduc totul la niște lucruri concrete însă: Trupele pe care le ascultam când învățam să cânt au fost Metallica, Nirvana și Guns N’ Roses. Ulterior, am descoperit Steve Vai și Joe Satriani și nu visam decât să cânt vitezist la chitară, hahaha Ulterior, începând cu anii 2000 am descoperit trupe cu sound modern: Limp Bizkit, Korn, Linkin Park, Incubus și toată mișcarea Nu-metal, iar apoi Karnivool, Periphery, Tesseract etc și ulterior, am eliminat orice fel de barieră mai puțin una singură: nu contează stilul muzical, contează dacă piesa respectivă îmi transmite un mesaj/o emoție. Asta e singurul meu compas actual și mi se pare cel mai sincer. În prezent ascult foarte mult Sleep Token, Vivaldi, Bach, City and Colour sau Spiritbox.
Treaba ta e să cânți ca tine. Ascultă ce se aude la tine în imaginație și cântă exact aia la chitară.
Ce înseamnă să fii un chitarist bun?
Înseamnă să înțelegi că o chitară nu e nimic altceva decât o bucată de lemn cu niște sârme. Ce contează cu adevărat este să ajungi să știi ce vrei să exprimi și să înveți din ce în ce mai bine să cânți ca tine, fără să te dai de ceasul morții că nu poți să cânți ca x sau ca y. Treaba ta e să cânți ca tine. Ascultă ce se aude la tine în imaginație și cântă exact aia la chitară. Atunci ești un chitarist sincer. Ca să fii și bun, studiază până când poți să traduci cât se poate de natural și de coerent ce auzi la tine în cap. Cam atât 🙂
Despre Days of Confusion
Înainte de a ajunge la Days of Confusion, ai mai avut și alte proiecte muzicale în care ai fost implicat? Poate trupe mai puțin cunoscute, experimente, colaborări… Cum a arătat drumul tău muzical până să se lege povestea cu Days of Confusion?
Am făcut parte din câteva proiecte alături de care între 2004 – 2012, am experimentat primele apariții la TV, Radio, concerte de club și în cadrul festivalurilor. În ordinea cronologică, lucrurile stau astfel: Evo din 2004-2009, Mozart Rocks 2008-2012 (proiect simfonic, în cadrul căruia am avut ocazia să cânt pe scene alături de câteva orchestre simfonice de prestigiu, experiență care a fost o adevărată academie pentru mine), Voodoo 2010-2012. Au fost extrem de multe momente frumoase și lecții valoroase pe care le-am învățat, spre norocul meu, de cele mai multe ori într-un mod plăcut în contextele astea și mă gândesc mereu cu bucurie la concerte și la muzica pe care am creat-o alături de toți oamenii cu care în foarte multe cazuri, încă țin legătura.
Aș vrea să vorbim puțin și despre Days of Confusion, mai ales că, din păcate, în perioada în care ați lansat Seeds (2012) și Yin & Out (2017), n-am avut ocazia să stăm de vorbă cu niciun membru al trupei. Ce a însemnat – și ce mai înseamnă – pentru tine proiectul ăsta? Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai cu Days of Confusion?
Days of Confusion este cred cel mai important proiect pe care l-am fondat până în prezent. A fost minunat și a contribuit enorm la ceea ce înseamnă personalitatea mea muzicală și nu numai, în clipa de față. Days of Confusion a activat din 2012 până în 2022. 10 ani. Nici nu aș ști la care amintire să fac referire mai întâi. Pentru mine, în afară de muzică și de experiențele aferente, Days of Confusion a însemnat o relație de prietenie cu un om de la care am învățat enorm de multe lucruri și a cărui prezență în viața mea a contribuit la creșterea mea ca om și muzician. Este vorba despre Cezar Popescu, alături de care am fondat trupa asta.
Pentru mine, Days of Confusion, în clipa de față, reprezintă trecutul, față de care simt respect și recunoștință…
Care este situația actuală a trupei Days of Confusion? Trupa s-a desființat, este în pauză? Există vreo șansă să lanseze materiale noi în viitorul apropiat?
Nu știu ce să îți răspund exact. Știu că e nevoie să ne reconectăm și să discutăm despre anumite lucruri. Când și dacă se va întâmpla asta, ține de mai mulți factori. Mai mult de atât, nu cred că știu ce să zic. Pentru mine Days of Confusion, în clipa de față, reprezintă trecutul, față de care simt respect și recunoștință și în același timp, am ales să continui să mă uit spre viitor, fără vreo așteptare de la acel trecut.
Despre albumul Everest
Everest reprezintă un cadou al meu pentru un Cosmin mai tânăr, la 17 ani, care își dorea mult să facă așa ceva.
Și uite că am ajuns și la proiectul tău solo. Cum a apărut dorința de a porni pe cont propriu? A fost o nevoie artistică, o curiozitate sau, pur și simplu, momentul potrivit?
Aș zice că o combinație între cele 3 elemente menționate în întrebare. Everest reprezintă un cadou al meu pentru un Cosmin mai tânăr, la 17 ani, care își dorea mult să facă așa ceva. Adultul care a decis să ofere acest cadou, la 37 de ani, are deja altă experiență, alături de resurse interne și externe cu care să facă asta. Am considerat că e momentul potrivit, așa că am pornit la drum în vara lui 2021 și am lansat discul 3 ani și jumătate mai târziu.
Când ai pornit la drum cu proiectul solo, ai avut în minte vreun album instrumental semnat de un alt chitarist care te-a inspirat sau ți-a servit drept model?
Sincer, nu. Am considerat că ceea ce îmi doresc este să mă exprim exact așa cum simt eu că e potrivit fără să țin cont de un stimul extern anume, ca să zic așa. A fost despre a scoate la iveală cât mai fidel cu putință, ideile muzicale pe care le auzeam la mine în gând și despre a încerca să le îmbrac în hainele cele mai potrivite, cu ajutorul unei echipe de oameni grozavi fără de care Everest nu ar fi fost ceea ce se aude astăzi în înregistrări.
[Everest este ] o călătorie inițiatică pe un drum pe care, cumva, l-am văzut similar cu o ascensiune pe un munte.
Din punctul meu de vedere, dacă ne uităm la albumele românești lansate de chitariști, Everest e deasupra tuturor și merită pe deplin numele ăsta. Tu ce idee ai avut în minte când ai ales Everest drept titlu pentru album?
Îți mulțumesc în primul rând pentru gândul bun și mă bucur că rezonezi cu muzica. Mi s-a părut că este o călătorie inițiatică pe un drum pe care cumva l-am văzut similar cu o ascensiune pe un munte plin de obstacole și în același timp, super captivantă și plină de descoperiri. De aici vine numele 🙂
Ai o serie de invitați pe acest material. Așa cum am spus și în recenzia albumului, de unii dintre ei nu am mai auzit până să apară alături de tine. Spune-ne, te rugăm, cine sunt, cum i-ai ales și mai ales … de ce?
O parte a planului meu legat de Everest a fost să am o serie de invitați din lumea internațională a chitariștilor, care m-au inspirat de-a lungul anilor. Așadar, am analizat fiecare piesă și am ales o serie de nume care în viziunea mea se potriveau cu piesa respectivă, apoi au început mailurile și mesajele pe social media/email, către fiecare din ei. Unii, nici măcar nu au deschis mesajul, alții, au dat „seen”, alții au refuzat din varii motive, alții mi-au cerut niște sume care depășeau cu mult bugetul meu, iar alții au fost încântați de ideea și povestea proiectului și s-au și încadrat în bugetul meu. Practic așa am ajuns să îi am invitați exact pe cei care au ajuns în varianta finală a discului:
Greg Howe (US) (Michael Jackson, Justin Timberlake, Christina Aguilera, Rihanna, Enrique Iglesias, Nsync)
Mattias IA Eklundh (SE) (Freak Kitchen, Soilwork, Jonas Helborg)
Nick Johnston (CA) (Paul Gilbert, Marco Minnemann, Guthrie Govan, Bryan Beller, Intervals, Scale the Summit, Periphery, Polyphia, David Maxim Micic, Mike Dawes)
Keisho Ohno (JP)
Marco Sfogli (IT) (James LaBrie, IceFish)
David Maxim Micic (RS) (Sordid Pink, Destiny Potato, Richard Henshall)
Sebastian Burneci (RO)
Așa cum am menționat la începutul interviului, ești și solist vocal. De ce ai ales ca Everest să fie în mare parte instrumental, cu excepția piesei de final, Light as a Feather / Heavy as a Hammer? Mai ales că în Days of Confusion obișnuiai să cânți, iar vocea ta chiar ieșea în evidență față de mulți alți vocaliști din metalul românesc.
Vocea apare ca element onomatopeic sau ca instrument, pe toate piesele de pe Everest. Light as a Feather / Heavy as a Hammer a făcut excepție pentru că așa am simțit eu. În rest, vocea este ca un fel de sos care leagă preparatul, dacă vrei să zicem astfel. Îmi place foarte mult să-mi folosesc vocea mai degrabă ca pe un instrument decât să mă raportez la ea mai convențional, în contextul albumului ăstuia.
Faptul că ai lansat acum un album instrumental înseamnă că te concentrezi mai mult pe cariera de chitarist și ai lăsat deoparte pe cea de vocalist?
Sub nici un chip. Am deja 15 piese scrise pe toată durata anului trecut, pe care am început să le orchestrez împreună cu Bogdan, Andy și Luca, iar pe două dintre ele le-am și cântat live în concertele de la Sibiu și Cluj la începutul lunii mai, în variante acustice, ca să vedem cum prind la public. Feedback-ul este foarte bun și abia aștept să le aducem la forme mai elevate ca orchestrații și să lansăm următorul disc, care cel mai probabil va ieși în primăvara lui 2026, iar pe materialele astea, vocea va juca rolul central, chitara devenind instrument de suport.
Fiind un album fără versuri, există vreo legătură între linia melodică și titlurile pieselor? Cum te-ai gândit să exprimi prin muzică ceea ce transmit cuvintele din titlu?
Este mai mult decât linia melodică. Titlurile evocă mai degrabă un tablou auditiv, manifestat în fiecare piesă. Imaginează-ți că te uiți la un tablou și tabloul are un nume, iar în același timp, în tabloul respectiv, se întâmplă multe lucruri sau se poate observa un fir narativ care însă nu e descris în cuvinte ci mai degrabă în imagini. De exemplu, aș putea asocia genul ăsta de reprezentare cu Grădina desfătărilor a lui Hieronymus Bosch sau cu lucrări ale unor artiști suprarealisti moderni, precum Patrick Woodroffe.
Eu cred că dacă vrei ceva în viață, pui mâna să faci. Nu aștept să-mi dea nimeni nimic…
Dacă la Days of Confusion ai avut parte de susținerea Universal Music România, de data asta ai mers pe cont propriu. Ce înseamnă asta din punct de vedere financiar?
Everest este 100% finanțat de către mine. Și la Days of Confusion era la fel, adică noi investeam. Era în care casele de discuri băgau bani în genul ăsta de muzică nu prea mai există. La noi casele investesc în ceea ce vinde simplu și direct. E o strategie mai sigură de business pentru ei, pentru că nimeni nu vrea să riște și să se trezească față în față cu faptul că un proiect de fapt nu produce. Și am văzut treaba asta peste tot – nimeni nu caută să crească ceva de la zero. Toți stau să aștepte ca artistul să facă el singur și să dovedească și apoi vin și ei să se alăture. E foarte trist cumva, însă mi se pare și o selecție naturală destul de serioasă.
În același timp, sunt convins că există și artiști care, cu puțin suport extern, ar reuși mai mult. E o discuție mai amplă și sunt convins că există excepții, însă cu siguranță nu în România – aici toată lumea vrea să prindă un tren care merge deja cu viteză.
Din cauza asta, prefer să mă bazez pe mine și pe o mână de oameni în care am încredere și care au câștigat-o pe deplin. Eu cred că dacă vrei ceva în viață, pui mâna să faci. Nu aștept să-mi dea nimeni nimic, însă nici nu aș refuza investiții dacă ar fi potrivite pentru context. Îmi place independența mea, cu toate prețurile ei, pentru simplul fapt că am libertatea să fac ce vreau, cum vreau, când vreau și cu cine vreau.
La fix o lună după lansarea Everest, pe 29 aprilie, a apărut Everest After Dark, o reinterpretare a pieselor de pe album, unde sunetele electro preiau conducerea. Cum ți-a venit această idee, care, sincer, mi se pare foarte inspirată?
A fost de la bun început în plan. E o fațetă diferită a muzicii – altă garderobă, dacă vrei 🙂 Mi s-a părut foarte interesant să colaborez cu oameni din universul muzicii electronice și să contribui la fuziunea dintre lumile astea două. Mi se pare frumos și util și uite așa, mai aduci niște oameni lângă tine care ajung și ei să descopere că până la urmă, orice e posibil, atât timp cât respecți și slujești muzica. Mi-ar plăcea să fac un concert în care să cântăm live Everest After Dark, ca un party masiv de muzică electronică împreună cu noi pe scenă și cu mai mulți DJ – îți dai seama ce mișto ar fi?
Am observat că ți-ai adunat în jur o trupă cu muzicieni foarte talentați. Ce planuri ai, Cosmin, în privința activităților live? Pregătiți ceva, poate festivaluri în aer liber sau alte evenimente?
Da, așa este, de la oamenii alături de care cânt live până la cei cu care colaborez în ceea ce privește munca de studio și auxiliare, am format o echipă extraordinară de oameni foarte buni la ceea ce fac și am să profit de ocazia asta, pentru a le mulțumi: Bogdan Stoican, Andy Dragomir și Luca Sofron – colegii mei de trupă, niște oameni la început de carieră dar neasemuit de muncitori și de talentați. Dan Niculescu și Andrei Bogdan – domnii producători, Cristian Dunarințu și Ștefan Lazărean, inginer de sunet și tehnician de scenă de cel mai înalt calibru, cu care mă știu de 15-20 de ani și cu care am lucrat și în trecut, alături de Monica, care se ocupă de PR și echipa de la Magazinul Cu Șepci care este responsabilă cu merch-ul. Everest nu ar exista fără voi și viața ar fi MULT mai dificilă, mai lipsită de culoare și satisfacție. Vă mulțumesc!!!
Urmează un live în studio în octombrie și un festival internațional în noiembrie, despre care încă nu pot divulga mai mult, însă urmează să anunțăm vești cât de curând. Cel mai probabil că vom lansa și un videoclip cel puțin, anul acesta.
De la oamenii alături de care cânt live până la cei cu care colaborez în ceea ce privește munca de studio și auxiliare, am format o echipă extraordinară de oameni foarte buni la ceea ce fac.
Cum a fost experiența ta de a cânta la Bucharest Prog Day alături de Taine și Hippotraktor?
A fost emoționant și super îmbucurător să am startul noului meu proiect într-un context atât de fain și alături de nume cu rezonanță! M-am bucurat și sper să reluăm și cu alte ocazii și țin să le mulțumesc încă o dată celor de la Cavalleria Events pentru invitație.
Am 15 piese în lucru, care se vor materializa pe două albume.
Ce ne poți spune despre al doilea album Cosmin Lupu? Cu ce va fi el diferit față de Everest?
Așa cum spuneam mai devreme, am 15 piese în lucru, care se vor materializa pe două albume care vor ieși la lumina zilei în 2026. Perspectiva actuală este un album electric și unul acustic și sunt foarte foarte încântat să încep să îmi folosesc și vocea ca instrument principal și pe înregistrări atât cât și în live, pe scenă. În 2024, am încercat pe cât posibil să scriu o piesă pe săptămână, într-un fel de proces/ provocare personală creativă. Au ieșit 23 de piese în loc de 52 și chiar dacă teoretic nu am reușit să mă țin de plan, am reușit să scriu mai multe piese într-un singur an decât am scris vreodată, așa că fără doar și poate consider procesul ăsta a se fi încheiat cu succes absolut.
Gear Talk
Întrebarea este: de ce am realmente nevoie ca să mă exprim?
Ce echipament folosești? Mă refer atât la chitarele pe care le ai – am observat la concert că ai mai multe modele – cât și la restul echipamentului care te ajută să obții sunetul caracteristic.
Cânt cu chitare PRS, companie cu care am o relație de 11 ani, de când am devenit artist reprezentant mulțumită celor de la MC Musical, iar în ceea ce privește registrul foarte jos, am început de curând să folosesc o chitară cu 8 corzi de la Strandberg. Folosesc un Neural DSP Quad Cortex pentru procesare/amplificare în live, alături de un sistem IEM G4 de la Sennheiser și căști făcute în România, la Ultimate Sound. Acasă și în studio, folosesc fie tot Quad Cortex fie alte plugin-uri de la Neural DSP.
Cât de important consideri echipamentul în a-ți transforma ideile muzicale în sunete așa cum le ai în minte?
Pentru mine, echipamentul (urmează să mă refer la procesare și amplificare) trebuie să întrunească un cumul de caracteristici: să fie ușor de utilizat, să am acces la tonuri de calitate, să fie portabil și rezistent. Nu mai am chef să car, drept urmare, faptul că trăim o reală revoluție digitală datorită căreia avem acces la niște tonuri extraordinare cu investiții minime, mă face foarte bucuros. Sunt 100% convins că nivelul a ajuns atât de sus încât poți să faci un test între o înregistrare cu un plugin comparat cu un amplificator pe lampă și nu știu câți oameni ar putea realmente să spună care e care.
În ceea ce privește chitarele, am o filozofie destul de pragmatică: o chitară e un instrument, nu un obiect la care să te uiți. Așadar, în ceea ce mă privește cel puțin, nu consider că merită să investești mai mult de 2500-3000 euro într-o chitară. Nu cred că mai poți obține o diferență peste palierul ăsta de preț… până la urmă, ce ajunge să mai facă, să cânte singură? hahaha Desigur, sunt și cei care le colecționează ca obiecte de artă… eu clar nu sunt unul din acei oameni. Mai important e să cânți la ea și să faci muzică.
Nu sunt un avocat al gear-ului, pentru că mi se pare că, de la un punct încolo, devine o manie care te împiedică mai degrabă decât să te ajute. Așadar, întrebarea este: de ce am realmente nevoie ca să mă exprim? Am întâlnit n cazuri de oameni care trăiesc conform următoarei credințe: „Mai trebuie să am și obiectul X sau Y, și după aia să vezi! O să cânt și o să compun pe rupte!” Desigur, mereu apărea alt obiect X sau Y și nu se apucau niciodată de treabă.
Profesor de chitară
… un fel de frate mai mare și mai experimentat, care e lângă tine în timp ce mergi pe drumul ăsta
Ești profesor de chitară. De cât timp predai și ce te-a motivat să începi această activitate?
Predau din 2007 – sunt 18 ani de când fac asta. Mi-a plăcut mereu să înțeleg cum funcționează diverse fenomene, principii și așa mai departe și mi-am dat seama că îmi place și să dau informația mai departe, așa că, mai mult sau mai puțin conștient, am început să fac asta și a devenit o parte importantă a carierei mele.
Am avut ocazia să predau în cea mai mare școală online de chitară la vremea respectivă între 2010-2015, experiență din care am învățat enorm și în timp, am început să mă educ eu pe mine în ideea de a deveni din ce în ce mai bun la asta și am început să studiez psihologie, terminând o formare în coaching de 3 ani, Facultatea de psihologie și, momentan aflându-mă într-o formare de alți doi ani, menită să mă certifice ca psihoterapeut. Experiența dobândită din 2017 încoace de când am început toate formările astea, aplicată live zi de zi, m-a ajutat să îmi rafinez foarte mult metodele de lucru cu oamenii și îmi aduce foarte multă bucurie să pot să îi ghidez folosind procese și practici la care nu au acces în mod normal într-un demers obișnuit de a învăța să cânte la instrument. Ulterior, mi-am dat seama că fac asta ca să fiu pentru alții cineva-ul pe care nu îl aveam eu alături când am început – un fel de frate mai mare și mai experimentat, care e lângă tine în timp ce mergi pe drumul ăsta.
Ce tip de elevi ai de obicei? Lucrezi mai mult cu copii, adolescenți sau adulți? Cum îți alegi elevii sau cum ajungi să lucrezi cu ei? Ce așteptări ai când începi un proces cu un elev nou?
Lucrez cu adolescenți într-o proporție mare, însă și cu câțiva adulți din segmentul 25-30, sau chiar câțiva trecuți de 40 de ani. Îmi place să lucrez cu oameni curioși și implicați, care se bucură pur și simplu de procesul de învățare și de a cânta la chitară fără să aibă nevoie să realizeze ceva repede ca să obțină satisfacție. Dorința constantă de a explora, de a descoperi și învăța sunt niște elemente cruciale în ceea ce privește succesul demersului ăstuia. Oamenii care vor satisfacție imediată se lasă foarte repede, pentru că așa cum menționam mai sus, dorința lor nu este legată de cântatul la chitară decât într-o proporție foarte mică. De fapt își doresc altceva și încearcă să obțină în mod indirect, prin instrumentul ăsta. Chitara nu este prietenoasă dacă o tratezi așa.
Cât despre ales, mă aleg ei pe mine. Am început toate relațiile mele de colaborare strict prin recomandări și, de obicei, prima sesiune este una menită să descrie cadrul posibilei viitoare colaborări: ce pot să fac eu pentru tine și care e rolul meu aici și ce ai tu de făcut pentru tine și ce așteptări avem unul de la celălalt. În realitate, dacă un om vrea să stea cu adevărat în procesul ăsta, nu are nimic de făcut, de fapt, decât să cânte constant, să se observe și să își pună întrebări (din ce în ce mai folositoare, odată cu dobândirea experienței) care să îl ajute să crească.
Rolul meu, este de ghid/însoțitor în procesul ăsta. Pentru mine e foarte important să înțeleg cum funcționează fiecare individ cu care lucrez și să creez un cadru potrivit lui/ei, în care să crească înțelegându-se pe sine, în primul rând, până când ajunge autonom. În paralel, mi se pare important să învețe dinamica de interdependență, adică, cum ajunge să colaboreze cu succes cu alți oameni, contribuind cu resursele proprii la ceva care se naște din efortul de grup.
Care sunt cele mai mari satisfacții și momente care te bucură în activitatea ta de profesor de chitară?
Cele mai mari satisfacții le am în momentul în care văd că omul din fața mea a înțeles încă ceva de la o sesiune la alta și că internalizează și aplică ceea ce a învățat ca el și nu neapărat ca mine. Nu mă încântă ideea de a forma executanți pe bandă rulantă. Cred că avem instrumentiști extraordinar de bine pregătiți tehnic în România, însă foarte puțini dintre ei au o personalitate muzicală conștientizată, cultivată și exprimată în contexte creative. Dorința mea este să stimulez aspectele astea în paralel în așa fel încât să ghidez oamenii să se dezvolte tehnic și să învețe cum să aplice concepte și principii, într-un mod în care să ajungă conștienți de acele ceva-uri care îi fac să fie cine sunt ei de fapt.
Am avut și am norocul să lucrez cu câțiva oameni care arată potențial foarte mare către a își dezvolta această latură a personalității lor și cel mai tare este că sunt FOARTE diferiți: unii vor să devină shredderi moderni, alții caută să devină singer/songwriters care se folosesc de chitară ca instrument de acompaniament, însă au de antrenat abilitatea de a cânta vocal și la chitară în același timp și astea sunt doar două exemple din multele posibile. E minunat!
Despre noua generație de chitariști
Întrebarea pe care aș adresa-o oricui care vrea să răzbească este: Cu ce ești tu diferit?
Probabil ai avut elevi tineri care între timp au ajuns chitariști buni și și-au format trupe. Ne poți recomanda câteva astfel de proiecte mai puțin cunoscute, despre care crezi că au potențial să devină importante?
Desigur – Bogdan Stoican, care cântă cu mine în trupă, este primul exponent. La doar 18 ani cântă cu patru proiecte stabile și colaborează constant pe scenă și în studio cu alți artiști. Îl puteți vedea și auzi în trupa Alexandrei Capitanescu, la AlphaQ și la MxM.
Cristi Ifrim este alt chitarist foarte bun care își construiește o carieră în acest moment. Cristi, este pe punctul de a finaliza un program de certificare profesională la Berklee College of Music și urmează să înceapă studiile la Madrid. Cristi cântă în câteva proiecte, printre care trupa Wildchild, Keo, Shift, Majii și Prima Dragoste.
Santi Anghel a devenit în ultimii ani foarte implicat în universul muzicii clasice și al chitarei clasice, urmând un drum foarte diferit față de Cristi și Bogdan. Scrie deja pentru orchestre și a câștigat un număr foarte mare de concursuri de chitară clasică. Partea cea mai interesantă este că eu am lucrat cu el către dezvoltarea lui spre rock sau metal, pe care îl abordează cu trupa lui – Sinking in Blood, iar partea de muzică clasică este ceva ce a explorat și cultivat pe cont propriu. A concertat și alături de Orchestra Radio, sub bagheta Simonei Strungaru și implicit alături de George Natzis și Sebastian Burneci.
Cei trei sunt exponentii generației pe care am împins-o mai mult sau mai puțin, afară din cuib, ca să zic așa. Sunt artiști tineri în toată regula, care muncesc la carierele lor și care au niște valori sănătoase în ceea ce privește relațiile și proiectele. În plus, consider că au toate abilitățile de a se învăța singuri orice ar dori să învețe, pentru că au învățat cum să învețe. Sunt super mândru de ei și fiecare pas și reușită, nu face decât să mă bucure!
Bogdan și Cristi îmi sunt alături și în proiectul educațional pe care urmează să îl fac public începând cu luna august și să îl lansez în toamnă. O să fie foarte interesant și inedit pentru România și abia aștept să povestesc mai multe despre asta!
Fiind profesor de chitară, ai avut ocazia să întâlnești mulți muzicieni talentați. Întrebarea mea este: cunoști și oameni extrem de dotați, dar care, din cauza unor constrângeri financiare, nu au reușit să-și lanseze propriile creații pe un album sau alt produs discografic? Dacă da, ce sfaturi le-ai da celor aflați în această situație?
De-a lungul timpului, am întâlnit oameni care, dintr-un motiv sau altul, au întâmpinat diverse obstacole. Tind să cred că cei care vor cu adevărat să facă pași într-o direcție găsesc, mai devreme sau mai târziu, un drum.
Realitatea, în același timp, este că e din ce în ce mai complex, datorită unui cumul de factori care au schimbat radical tabloul actual al scenei muzicale. Internetul este cel mai important, deoarece e ca un megafon la care are oricine acces. Întrebarea pe care aș adresa-o oricui care vrea să răzbească este: Cu ce ești tu diferit? Nu e o întrebare retorică și nici una menită să pună la colț pe nimeni, ci este o întrebare cât se poate de sinceră, pe care consider că ar fi folositor să ne-o adresăm TOȚI în mod sistematic și periodic.
Accesul la unelte este alt factor – azi, poți să faci muzică la tine acasă cu o investiție foarte mică.
Ce încerc să subliniez este faptul că avem acces la resurse foarte multe și, de cele mai multe ori, există soluții, iar factorii diferențiatori sunt mai degrabă dorința și implicarea prin efort depus constant. Nu minimizez faptul că există și oameni care nu au acces la resurse decât într-o foarte mică măsură sau chiar deloc. Sunt cazuri și cazuri. Gândul pe care îl las cu toată lumea, însă, este: continuă să faci atât cât poți și cât de bine poți de la un moment la altul. Este gândul pe care l-am primit și eu de la mulți oameni care au reușit și cred că mi-a prins bine și m-a ajutat.
Dacă ai avea șansa să-ți formezi o trupă care să devină numărul unu în România – cu turnee mondiale, discuri de platină și toate cele – cum i-ai spune și cine crezi că ar face parte din ea? Te-ai implica și pe partea vocală sau ai prefera să te concentrezi exclusiv pe chitare?
Așa cum ziceam mai devreme, voi cânta și la chitară și vocal pe următorul material, iar șansa asta este deja aici și o fructific hahaha! Am o trupă și depinde de noi ce o să facem cu ea și cu muzica noastră.
Nu cred în genul ăsta de scenarii pentru că mi se pare că pun puterea de a realiza ceva într-un scenariu îndepărtat și mai puțin spre deloc accesibil. Cred mai degrabă în a construi pas cu pas, cu o viziune pe termen lung. Sunt un optimist realist, mă bazez pe asta și consider că am lângă mine oameni foarte bine pregătiți și că orice scenariu este posibil. E doar despre ce decizii luăm de la un context la altul 🙂
Și iată-ne ajunși la finalul discuției noastre. La fiecare interviu de pe Metalfan.ro le cerem invitaților să ne recomande un playlist de 10 piese. Așadar, te rugăm să alegi 10 piese interpretate de 10 chitariști care, pentru tine, reprezintă adevăratele Everesturi ale artei chitarei. Dă-i și un titlu! Mulțumim!
Cu de toate
Guthrie Govan – Waves
Polyphia – James Franco
Marco Sfogli – Andromeda
Andy Timmons – Cry for You
Plini – Electric Sunrise
Animals As Leaders – Physical Education
David Maxim Micic – Damar
Michael Lee Firkins – Rain in the Tunnel
Richie Kotzen/Greg Howe – Tarnished with Age
Mike Dawes – Euclid (cover Sleep Token)
