Însemnările lui Fulmineos (05/25)
-
- 19 June, 2025
Decayed – The Conjuration of the Southern Circle, 1993, Monasterium
Cum zboară praful de pe un timp de mult uitat, când dai play la acest album! O viziune cult, îndepărtată, ce te absoarbe în acele timpuri cu fanzine xeroxate, totul în alb-negru, obscur și extrem de personal.
Are tot ce îți poți dori de la un material ancestral de black metal de la începutul anilor 90. Aș spune că simțim un pic de influențe a scenei din Grecia (Thou Art Lord, Rotting Christ timpuriu) dar răzbat și vibrații de Mystifier (deh sângele apă nu se face) și Samael timpuriu (mai ales perioada demo și Worship Him).
Oricum ar fi, acest material are o identitate proprie și a dat naștere scenei portugheze de black metal: consecintele notabile sunt evident Moonspell dar și Filii Nigrantium Infernalium, mai puțin cunoscuți la nivel undeground european, dar foarte influenți în scena națională. A pus umărul (nu numai prin titlu) si la formarea acestui sub-gen de southern black metal, caracterizat printr-o ideologie întunecată și ocultă fără compromis și o muzică ce derivă din primul val de black metal cu influențe death, grind și chiar thrash, având uneori și suprinzătoare apariții orchestrale.
Sound-ul este specific acestei perioade și este chiar bun și extrem de potrivit, cu un ton de chitari civilizat, un bas ce percutează (uneori chiar prea tare în mix), un sound fain de tobe și voci extrem de bune. Chiar nu ai ce să-i reproșezi acestui material din acest punct de vedere.
Grafica, este super simplă, dar de efect, alb negru cu valențe oculte, îmi aduce aminte de niște filme obscure din anii ’70, superb!
Așadar aveți în acest album, o noua capsulă de istorie ce nu trebuie ratată, pentru că ea conține toate ingredientele remarcabile ce au contribuit la cel de-al doilea val în black metal, dar și la cel de black melodic și atmosferic, stil promovat ulterior de mult mai cunoscuții conaționali, Moonspell, pe primele doua albume.
Black Pyramid – Black Pyramid, 2009, MeteorCity Records
De la primul riff al primei piese (omitând intro-ul) intri direct în tot ce înseamnă Black Pyramid: doom stoner cu vocea în stilul Ozzy. Extraordinar sound-ul de chitare, super saturat cu niște fuzz-uri foarte corecte, degajă un wall of sound absolut magic! O muzică grea, așezată, îți lasă timp să o parcurgi și să o savurezi în liniște. Din când în când erup și niște solo-uri destul atmosferice, inspirate, destul de trippy, dar ritmul dictat de bas și tobe este foarte discret, intervenind doar pe alocuri cu punctări sau treceri mai laborioase.
Toată producția este gândită înspre chitare și voce, balansată și foarte bine echilibrată în frecvențe., caldă, ai impresia de un desert rock polished, așa, pe înserat, cu culori foarte puternice de roșu și portocaliu, bine punctate și de grafică.
Uneori vocea se alintă prea mult, cred că asta este singurul lucru enervant ce aș putea să spun despre acest material, în rest un material de stoner doom foarte aproape de top acolo.
Behemoth – The Shit ov God, 2025, Nuclear Blast Records
Un melanj între rădăcinile black metal și modernitatea regăsită ca rețetă pe The Satanist. Cumva, varianta asta a fost reciclată deja de câteva albume și pare din ce în ce mai diluată ca inspirație și idei. Piesa Sowing Salt m-a făcut chiar să verific dacă nu cumva am pus The Satanist din greșeală, atât de evidentă era sursa compozițională, doar că aici părea un B-side.
Nu e un material slab pentru o trupă de pluton, dar de la Behemoth cred că avem așteptări mult mai mari, mai ales având în vedere și modul în care se promovează. Adevărul e că presiunea de a scoate materiale la intervale regulate, cu potențial comercial solid, ca să poți lansa noi produse de merchandise și un nou plan de concerte, te împinge să lansezi aproape orice, fără un filtru critic real. Cam așa sună The Shit Ov God: pentru mine, asta nu mai e artă, e doar corporație și un job ca oricare altul.
Sigur, avem o producție impecabilă, nici nu se pune problema să sune mediocru la un asemenea buget: totul sună exemplar. De asemenea, spre cinstea lor, interpretarea este perfectă, Inferno e din nou extraordinar, dar și ceilalți membri sunt în formă excelentă. Păcat că, la capitolul idei muzicale, nu stau la fel de bine ca la tehnică și sound.
Partea conceptuală este destul de civilizată, mai ales dacă o compari cu titlul albumului,unul idiot și extrem de infantil, de parcă ar fi fost ales de niște adolescenți de 12-14 ani aflați la primul demo. Design-ul este clasic și atmosferic, cu câteva elemente atent alese, dar nu fac decât să-mi accentueze regretul pentru muzica plată și titlul dezamăgitor.
L-am ascultat de câteva ori, mai degrabă din datorie, fiindcă sunt demo-uri și albume Behemoth care îmi plac enorm, atât din prima perioadă, cât și Evangelion sau The Satanist. Dar acelea par vremuri de mult apuse, cel puțin din perspectiva inspirației. Impresia generală e că acum se profită de pe urma muncii cu adevărat fantastice și extrem de grele a primilor 20 de ani.
Deicide – Serpents of the Light, 1997, Roadrunner Records
Imediat ce începe, albumul este o poezie pentru urechi și băieții aștia știu să facă treabă, mai ales că aici încă mai sunt frații Hoffman la chitări, în mare formă și idei. Dar ce mi se pare mie că este cu adevărat magic, este prestația lui Glen Benton. Aici chiar are omu chef să cânte maxim, liniile vocale sunt cărnoase cu vibe și memorabile, poate cele mai inspirate din toată discografia, și versurile/conceptul mi se par extrem potrivite la maxim.
Îmi place mult producția, raw și directă, foarte underground, dar extrem de eficientă în a sublinia perfect dimensiunea muzicală. Cum scriam și mai sus, materialul este extrem de brutal, tobele macină super, iar chitarele evadează ocazional în niște solo-uri specifice, cum e cel de pe I Am No One, care mi se pare genial. O jumatate de oră în care nu te plictisești deloc, are nerv și te ține în priză fantastic, unul din albumele reprezentative din discografia foarte bogată Deicide.
Wolves in the Throne Room – Thrice Woven, 2017, Artemisia Records
Thrice Woven este primul album Wolves in the Throne Room scos după perioada lor de glorie conceptuală și inspirațională a primelor patru albume, care, din punctul meu de vedere, s-a încheiat senzațional cu Celestial Lineage în 2011 (probabil cel mai complet și matur album de cascadian black metal scos vreodată). Celestite (2014) îl consider doar un experiment – civilizat, de altfel – pentru momente de explorare interioară și meditație în mijlocul codrului, vara, când mergi noaptea să admiri licuricii în poiana de sus din deal.
Am tot căutat în mine ce anume nu mi-a plăcut, mai ales la început, la acest album, și cred că primul element a fost sound-ul, extrem de diferit față de albumele precedente, complet neinspirat, de-a dreptul. Totul sună prost: tobele s-au vrut cu un sound natural, dar par cumva trigger-uite digital, chitarele s-au vrut vintage/analog, dar a ieșit ceva extrem de nedefinit, iar mixul este o ciorbă fără nicio direcție clară. De fapt, aceasta este problema producției la acest album: s-a dorit un vibe transparent, analogic, dar a rezultat ceva nedefinit și sterp.
Ideile muzicale nu sunt rele. Prima dată când piesele au inceput cu adevărat să fie interesante, au fost pe culmea Pietrosului Călimanilor, când acolo aproape de cer, la venirea amurgului. Apoi, pe coborârea nocturnă din pădure, mi s-a relevat dimensiunea foarte intimă a acestui album și am început să îi apreciez conceptul și substanța. Pare un album făcut cu sufletul. Citind și versurile, am acum o înțelegere și o vibrație foarte faină în raport cu ceea ce au gândit băieții aici.
Apoi, când au mai scos și următorul album, Primordial Arcana (2021), Thrice Woven a început să pară un lux, demn de Grammy, pe lângă cât de prost sună albumul din 2021, și mi-a părut și mai rău de ei, pentru că Wolves in the Throne Room este una dintre trupele mele preferate – atât ca filosofie de viață retrasă, discretă, în comuniune cu natura, cât și ca stil muzical. I-am avut mereu la suflet și m-au inspirat mult.
În concluzie, un album imperfect, dar totuși mulțumitor ca și concept, care ne arată o trupă matură muzical, dar nu încă plafonată, cu o producție sub medie, dar care, la momentul respectiv, era încă acceptabilă. Poate că în viitor își vor regăsi cadența și inspirația din primii ani.
Ordo Rosarius Equilibrio – Apocalips, 2006, Cold Meat Industry
Foarte mult întuneric dens și traumă pe acest material extrem de apăsător! Avem aici o dimensiune mai ambient electronică, ce îmi aduce aminte mai mult de primele albume ale proiectului, iar vocea melancolică și foarte atmosferică a frontman-ului, Tomas Pettersson, este absolut superbă. De fapt, stilul său narativ, calm și extrem de descriptiv, reprezintă identitatea ca sound a Ordo Rosarius Equilibrio la nivel general.
Avem și elemente neo-folk, dar și martial în piese, totul trecut prin același filtru ambient, cu un tempo așezat, meditativ la propriile gânduri și preocupări. Această muzică este foarte potrivită să te oprești puțin din agitația cotidiană și să-ți pui niște întrebări despre tine și despre existență. Nu e tot timpul ușor să găsești lumina călăuzitoare, pare de multe ori că ți se relevă jumătatea goală a paharului, dar nu trebuie să disperi: discografia Ordo Rosarius Equilibrio este destul de bogată și îți poate ține companie multe ore în această căutare.
Partea grafică a acestui album este, cred, cea mai reușită dintre toate lucrările lor; de regulă, imaginile cu tentă BDSM nu mă inspiră prea tare, așa că această abordare diferită e cu atât mai binevenită.