Nu mai ascultăm de nimeni, dar îi ascultăm pe Never Obey Again la Odyssea

(Click here for the English version)

Trupa italiană Never Obey Again vine la Odyssea Rock Fusion Festival cu un amestec de melodie, atmosfera cinematografică și agresivitate controlată, în care emoțiile se simt la fel de intens ca riff-urile. Cu vocea Carolinei Bertelegni în prim plan, dar și cu un nucleu instrumental bine sudat în spate, formația își propune să iasă din tiparele clasice ale metalcore-ului spre ceva mai deschis, mai atmosferic, mai natural. Am stat de vorbă cu chitaristul Alessandro Tuvo despre furie și vulnerabilitate, despre cum se compun piesele în trupă, dar și despre așteptările legate de primul lor show pe malul mării, la Odyssea Rock Fusion Festival, între 25-27 iunie, la Venus.

În primul rând, care e faza cu numele? Destul de clar ca intenție, dar cine a venit cu el și cum?
Numele Never Obey Again reprezintă un moment de rebeliune și un nou început. A apărut în timpul unei discuții când încercam să ne dăm seama cine vrem să fim ca trupă. Voiam un nume care să inspire forță, dar care să ne și reprezinte – ca o promisiune față de noi – că nu mai facem pe plac nimănui, nici în muzică, nici în ce simțim. Am cântat ani la rând în trupe de coveruri, fără să ne exprimăm cu adevărat. Așa că ne-am zis: «gata, de-acum încolo facem cum simțim noi, fără compromisuri, fără să mai ascultăm de nimeni».

Ca mulți dintre virtuozii italieni, haha, sunteți melodici, daaar… și destul de heavy. E o furie acumulată acolo sau sunt trupe care v-au influențat în direcția asta?
Cu siguranță e un amestec de eliberare emoțională și influențe muzicale. Am trecut fiecare prin momente grele, și muzica a fost felul nostru de a ne descărca. În același timp, am crescut ascultând trupe ca Linkin Park, Evanescence, Architects, Bring Me The Horizon… ne place combinația aia de melodie și furie. Așa că exprimăm atât furia, cât și partea artistică.

Care e rolul tău în procesul de compoziție la Never Obey Again? Începi de obicei cu riff-uri, aranjamente complete sau construiești în jurul vocii? Aveți o persoană cu o personalitate puternică la microfon, haha.
De obicei, încep cu riff-uri sau cu o stare anume pe care vreau s-o surprind – uneori o parte de chitară, alteori doar un vibe. Apoi lucrez cu Alex [chitară] ca să dezvoltăm ideea. Adesea construim mai întâi structura piesei, iar vocile vin mai târziu, dar lăsăm mereu loc de experimentare. Carol [solista vocală] aduce o notă aparte pieselor, așa că adaptăm și dezvoltăm aranjamentele pentru a-i pune în valoare vocea. Alteori e invers: Alex vine cu o piesă aproape completă, iar eu doar mă las purtat de versuri și creez o poveste care să reflecte starea muzicii.

Pe scena metal sunt din ce în ce mai multe trupe care au fete la voce. Cum faceți ca Never Obey Again să iasă în evidență față de restul?
În loc să ne concentrăm pe faptul că avem o solistă, preferăm să punem accent pe contrastul dintre soft și heavy, vulnerabilitate și furie. Muzical, ne jucăm mult cu dinamica și atmosfera, punem elemente cinematografice peste riff-uri agresive. Acest echilibru, împreună cu vocile clean și cele scream, ne ajută să ne definim identitatea și profunzimea emoțională.

Comparativ cu începuturile Never Obey Again, cum ți s-a schimbat abordarea instrumentală?
Mult. La început eram mai concentrat pe tehnică și riff-uri heavy. Cu timpul, am învățat cât de importante sunt spațiul și emoția. Acum încerc să mă pun în slujba piesei ca întreg, nu a instrumentului, și mă interesează mai mult să spun o poveste, nu să fac demonstrații de „shredding”. Mai puțin ego, mai mult suflet.

Pe lângă munca ta la chitară, contribui și cu vocea în Never Obey Again. Părțile tale vocale sunt scrise în același mod ca riff-urile sau evoluează natural în timpul repetițiilor ori în studio?
Vocile ies, de obicei, natural. Uneori apar dintr-un strigăt spontan când lucrăm la un demo și, dacă simțim că e autentic, îl păstrăm. Alteori le construim împreună în studio. Totul e destul de instinctiv, dacă simt că o parte are nevoie de un plus de energie sau de un contrast, intervin vocal.

Există elemente din alte genuri muzicale pe care încerci să le aduci în compoziții sau interpretare?
Da, cu siguranță. Ne inspirăm destul de des din muzica electronică, peisaje sonore ambientale, chiar și din ritmuri de hip-hop, din când în când. Ne ajută să păstrăm sound-ul proaspăt și imprevizibil. Vrem ca piesele noastre să te ducă undeva, să simți că e o călătorie, nu doar un refren urmat de un breakdown și gata.

Veți cânta la Odyssea Rock Fusion Festival (Venus, România, 25–27 iunie). Care e cea mai mare diferență între a cânta la un festival și la un concert propriu?
E vorba de energie. Festivalurile sunt nebunie curată… ai în fața ta și oameni care te știu, dar și mulți care n-au auzit de tine în viața lor. Așa că dăm tot ce putem ca să-i convingem. Concertele noastre sunt mai intime, dar la festival e provocarea aia care ne place la nebunie: ai o oră să lași o impresie.

Ați mai cântat vreodată la un festival pe malul mării?
Niciodată! Va fi o premieră pentru noi și suntem super entuziasmați. Muzică, mare și oameni pasionați – combinația perfectă. Și, cine știe, sperăm să curgă berea ca valurile, haha!

Care e cea mai mare provocare când încerci să redai live părțile de chitară de pe album?
Cel mai greu e să transmit emoția. Pe album pot să pun mai multe straturi, să lucrez la detalii, să finisez totul. Live, trebuie să mă concentrez pe ce contează cu adevărat – sunetul, energia și legătura cu oamenii. Tot timpul încerc să cânt cât mai corect, dar fără să pierd din impact.

La ce pot să se aștepte fanii în continuare, din partea ta ca chitarist, dar și privind direcția muzicală a trupei?
Ne ducem spre vibe-uri mai întunecate, cu mai mult contrast și straturi emoționale mai adânci. Mă joc cu tonuri și atmosfere noi, încerc să ies din tiparul clasic de metalcore și să merg spre ceva mai deschis, mai natural. Ne atrage tot mai mult zona de rock modern, nu ne mai bazăm doar pe breakdown-uri, ci vrem să construim atmosferă, melodie și o poveste care să prindă.

Ai vreo colaborare de vis, fie din scena metal, fie din afara ei, pe care ți-ai dori să o faci?
Mi-ar plăcea mult să lucrez cu Mike Shinoda (Linkin Park) sau Mick Gordon – amândoi sunt geniali când vine vorba de combinat genuri și transmis emoție. Un alt vis ar fi o colaborare cu Oli Sykes de la Bring Me The Horizon. Îi admir tare mult viziunea și felul în care își reinventează mereu sound-ul.

Ai vreun mesaj pentru cei care vor veni la Odyssea Festival?
Abia așteptăm să vă cunoaștem! Veniți la concertul nostru, aduceți-vă energia și hai să facem împreună ceva de neuitat. România, suntem pregătiți. Voi sunteți?

---

English version

Never Obey Again: Rebellious Italian Melodies at Odyssea

The Italian band Never Obey Again is coming to Odyssea Rock Fusion Festival with a blend of melody, cinematic atmosphere, and controlled aggression, where emotions hit as hard as the riffs. With Caroline Bertelegni’s vocals front and center, supported by a tight instrumental core, the band aims to break out of the classic metalcore mold toward something more open, atmospheric, and natural. We talked with guitarist Alessandro Tuvo about anger and vulnerability, the band’s songwriting process, and their expectations for their first seaside show at Odyssea Rock Fusion Festival, June 25–27 in Venus.

First and foremost, what’s up with the name? Pretty straightforward as intention, but who came up with it and how?
The name Never Obey Again reflects a moment of rebellion and rebirth. It came from a conversation we had while shaping the identity of the band. We wanted something that sounded powerful but also personal, a kind of promise to ourselves to stop conforming, musically and emotionally. Most of us had spent years playing in cover bands, never truly expressing our own voice. Choosing this name was a way of saying: this time, we’re doing it our way with no compromises, no obedience.  

Like most of the Italian virtuosi, haha, you are melodic, buuut… also quite heavy. Is it an accumulated anger in there or are there any bands that have influenced you in that direction?
It’s definitely a mix of emotional release and musical influence. We’ve all gone through personal battles, and music became the outlet for that intensity. At the same time, we’ve grown up listening to bands like Linkin Park, Evanescence, Architects, Bring Me The Horizon..that balance between melody and heaviness is exactly what resonates with us. So we channel both the anger and the artistry. 

What’s your usual role in the songwriting process of Never Obey Again? Do you usually start with riffs, full arrangements, or do you build around vocals? You have a particular front person in your band, haha.
Usually, I start with riffs or a general mood I want to capture. sometimes a guitar part, sometimes just a vibe. Then I’ll work with Alex to flesh it out. We often build the structure first, and then vocals come in later, but we leave space for experimentation. Carol brings a lot of identity to the tracks, so we adapt and evolve the arrangements to make sure her voice can truly shine. Sometimes, though, it’s the other way around: Alex comes to me with a full song already solid and structured, and all I have to do is dive into the lyrics and build a story that matches the feeling of the music.  

The world of female fronted bands is getting more and more crowded. Are there any specific techniques you favor that help define Never Obey Again’s identity?
Rather than focusing on the female-fronted aspect, we try to highlight the contrast between soft and heavy, vulnerability and rage. Musically, we lean into dynamics and atmosphere, often layering cinematic elements over aggressive guitars. That balance, along with clean and screamed vocals, helps shape our identity and emotional depth.

Compared to when you started with Never Obey Again, how has your approach to guitar changed?
A lot. In the beginning, I was focused more on technicality and heavy riffs. Over time, I learned the importance of space and emotion. Now I try to serve the song more than just the instrument, thinking in terms of storytelling, not just shredding. Less ego, more soul.

In addition to your guitar work, you also contribute vocally to Never Obey Again. Are your vocal parts written with the same process as your guitar riffs, or do they evolve more organically during rehearsals or recordings?
Vocals tend to evolve more organically. Sometimes they come as spontaneous screams during a demo, and we keep them because they feel real. Other times, we work them out together in the studio. It’s very instinctive if a moment needs more energy or contrast, I’ll step in vocally.

Are there elements from other genres you try to bring into your playing or arrangements?
Definitely. We often draw from electronic music, ambient soundscapes, even hip hop rhythms sometimes. It keeps the sound fresh and unpredictable. We want our songs to feel like a journey, not just a breakdown after a chorus.

You will perform at Odyssea Rock Fusion Festival (Venus, Romania, June 25–27). What’s the biggest difference between playing in a festival setting versus your own show?
The energy. Festivals are wild… you get a mix of people who know you and people who’ve never heard of you. So we give everything to win them over. Our own shows are more intimate, but festivals are a challenge we love: 1 hour to leave a mark.

Have you ever played in a festival by the sea before?
Never! This will be a first for us, and we’re super excited. Music, the sea, and passionate people. It’s a perfect combo. And hey, we really hope there’s beer flowing like waves ahaha

What’s the biggest challenge when translating your recorded guitar work into a live performance?
Making sure the emotion still comes through. On the record, you can layer a lot and tweak details. Live, you have to focus on what really matters like tone, energy, and connection. I’m constantly working on tightening the sound while keeping the same impact.  

What can fans expect next in terms of your guitar work or the band’s musical direction?
Expect darker moods, more contrast, and deeper emotional layers. I’m experimenting with new tones and ambiences, pushing beyond the “metalcore box” into something more open and organic. We want to lean more into a modern rock sound, where the focus isn’t just on breakdowns, but on atmosphere, melody, and storytelling.

Any dream collaboration—within or outside the metal scene—you’d love to make happen?
Personally, I’d love to work with Mike Shinoda or Mick Gordon — both are masters at blending genres and emotional depth. Another dream collab would be with Oli Sykes from Bring Me The Horizon. I really admire his vision and the way he constantly reinvents his sound.

Any messages you’d like to send to the Odyssea Festival goers?
We can’t wait to meet you all! Come to our set, bring your energy, and let’s create something unforgettable together. Romania, we’re ready. Are you?