Cartografii solare în dialog: cronică de concert pe două voci
-
- 25 June, 2025
Dromar: 24 iunie, ziua în care Solstafir revine în România după trei ani (data trecută fiind în deschidere la Amorphis, la Arenele Romane). Pentru unii, o altă trupă de bifat, pentru alții, o trupă de iubit și văzut iar și iar. După ce ai văzut-o de câteva ori – pentru că îți place și vrei mai mult – diferența o fac detaliile, care constau de obicei în setlist (să fim realiști, fiecare are la trupele care îi plac albume preferate și albume care i se par mai puțin reușite, și chiar în cadrul celor preferate sunt piese wow și piese ok… ish), în modul cum se aud ele din public, în atmosfera generală. Sunt mulți factori care fac un concert reușit sau mai puțin reușit, un raport fragil între ceea ce aștepți tu, ca spectator, și ceea ce primești. Ție cum ți s-a părut, Dragoș, pe ansamblu, concertul?
Dragoș P: Nu aș începe direct cu concluzia pentru că ne dorim să cultivăm răbdarea cititorilor noștri, nu? Dar ca să dau totuși un indiciu – este a patra întâlnire a mea cu Solstafir și nici de această dată recitalul islandezilor nu a reușit să îl egaleze pe cel din 2012 de la Dark Bombastic Evening. Ceea ce mă face să cred că acel concert va rămâne unul de referință și din reacțiile celor care au fost prezenți atât la Quantic, cât și la Alba Iulia în urmă cu 13 ani, nu sunt singurul. Există o anumită categorie de trupe care se simt atât de bine la noi, încât revin iar și iar, de fiecare dată când apare o ocazie. Solstafir este o astfel de trupă. Nu îmi dau seama ce le place aici, pe lângă reacția fanilor care este de fiecare dată una fantastică. O exista vreo legătură între ținutul vulcanic islandez și tărâmul nostru strămoșesc, o conexiune mistică facilitată poate de vestitele tuneluri dacice? Sau zici că la mijloc e un alt soi de magnetism?
Dromar: Poate un pic din amândouă și altceva care ne scapă…Metalfanii au fost prezenți cu speranțe mari la acest minunat concert care a avut loc într-o zi de marți… trei ceasuri bune care au început cu The Thirteenth Sun, cea mai potrivită trupă din România pentru a deschide Solstafir, cred eu, adică o trupă pentru care genul post black ar fi o încadrare foarte limitativă, cu ramificații muzicale în prog, black și alte direcții. Cum ți s-au părut ai noștri brașoveni?
Dragoș P: Ai dreptate, chiar inspirați organizatorii cu această alegere. Mi-au plăcut mult, am ascultat la vremea lui (2017) albumul Stardust și îmi amintesc că m-a impresionat și atunci. Păcat că nu a beneficiat de mai multă expunere, rămâne oricum un produs valoros și valabil chiar și după atâția ani. Inexplicabil totuși de ce băieții din Brașov nu au continuat să mai compună piese noi. La cât de închegat au sunat și ținând cont de reacția mai mult decât pozitivă a publicului, chiar nu îmi dau seama de ce. Oricum, setlistul a fost alcătuit exclusiv din compoziții vechi, fapt care nu lasă prea multe speranțe pentru un material viitor, dar cine știe. Tu ce crezi?
Dromar: Cât timp își continuă activitatea concertistică, putem spera că au rămas idei muzicale încă fierbând, decantându-se și așteptând să fie transpuse, nu?! Într-adevăr, din cele șase piese prezentate live, cinci au fost de pe album și una de pe EP-ul care l-a precedat. Și pot spune că exprimarea live le adaugă mai multă atmosferă și forță decât se percepe la o audiție a albumului.
Dragoș P: Am apreciat mult cum au suprapus componenta vizuală peste muzică, dibăcia sunetistului care a reușit să scoată în evidență un sound plin, ce a permis fiecărui instrument să respire. Dacă ținem cont și de tematică, de concepte, de proiecții, dar și de construcția muzicală, eu zic că sunt inevitabile comparațiile cu Arcturus, celebrul grup de argonauți norvegieni. E o paralelă care validează calitatea show-ului brașovenilor și cred că ai remarcat și tu că, treptat, spațiul din fața scenei a început să se umple de oameni interesați. Apoi curiozitatea a lăsat în mod firesc loc entuziasmului, dacă ne raportăm la reacțiile din ce în ce mai călduroase ale publicului.
Dromar: Aș adăuga și alte influențe muzicale care mi-au încântat auzul, dintre care cea mai evidentă mi se pare Opeth. Și pot să spun că trupa, beneficiind de experiența și măiestria lui Septimiu Hărșan la tobe, s-a achitat cu cinste de misiunea de a deschide show-ul, reușind să captiveze publicul, să nu prea-l lase să piardă timpul pe afară, la bere. Și pentru că a venit vorba de tobe, deși ele se aflau într-o poziție neobișnuită, în spațiul ocupat de obicei de unul dintre chitariști, fiindcă pe locul lor tradițional trona setul Solstafir, în cazul lor aranjamentul a adus un plus de farmec când puteai să surprinzi un pic din magia cu care Septimiu punctează muzica trupei.
Dragoș P: Au fost și câteva lucruri pe care le-aș bifa la capitol negativ, intro-ul excesiv de lung, mai ales pentru o trupă de deschidere, unele pasaje vocale mai puțin solide, cât și o anumită indecizie stilistică.
Dromar: Eu aș spune, glumind, că intro-ul a fost ca o numărătoare inversă înainte de decolare în călătoria spațială și eterică pe care ne-o propune trupa. Crezi că astronauților nu li se par nesfârșite acele zece secunde finale?! Numai bine pentru cei ieșiți pe-afară să aibă timp să se adune fără a-și părăsi abrupt momentele de socializare în care erau antrenați. Cât despre pasajele vocale de care spui, mie mi-a dat senzația că Radu Barna trăiește și se exprimă intens pe scenă, se lasă purtat de emoții și stări și e mai bine așa, să cânte cu pasiune și fără îngrădiri tehnice, imperfecțiunea contribuie și ea la frumusețea muzicii live. Chiar dacă, pe unele părți cu screaming puternic, ar fi ajutat să îndepărteze puțin microfonul, să nu acopere restul instrumentelor.
Dragoș P: Senzația cu care am rămas și după ce am audiat albumul, dar și după concert este că trupa nu s-a hotărât încă în ce direcție să evolueze de acum încolo, pentru că în mod evident explorează mai multe teritorii și este la fel de evident că s-ar putea descurca admirabil în oricare gen abordat. Deloc suprinzător, este un grup de muzicieni talentați, dar și foarte experimentați, care activează sau au cântat în multe alte trupe în cariera lor. După show-ul The Thirteenth Sun a urmat binevenita pauză de hidratare. Îți amintești să se fi întâmplat ceva interesant în acel scurt intermezzo?
Dromar: Mmm, nope, doar momente de relaxare în căldura toropitoare a unei seri de vară, bere și sucuri reci… și așteptarea vântului înghețat venit din nord care să răcorească. Că nu degeaba ambele trupe poartă soarele în nume. Pot să spun că, la primele vreo trei piese ale setului Solstafir, nu doar ne-au răcorit cu tonurile reci, abrazive, ba chiar ne-au ne-au făcut să ne sângereze urechile… Acum, că s-au mai vindecat de tăișul sonor la care au fost supuse, spune-ne câteva impresii, că ai părut să te bucuri de concertul lor mai mult ca mine.
Dragoș P: Provocarea e să găsim satisfacție și în experiențele mai vitrege, nu? E drept că de la primele acorduri din Blakkraki, înalte stridente au început să taie aerul ca un vânt aspru pogorât de pe ghețar. Și nu era neapărat necesar, climatizarea se descurca binișor în club, în ciuda caniculei exterioare. Basul părea plecat în vacanță, iar tobele sunau ca într-un cazan metalic. Din păcate, aceste probleme nu s-au rezolvat complet nici pe parcursul serii. Uneori, vocea lui Aðalbjörn Tryggvason reușea să treacă de cu brio de bariera sonică, alteori se pierdea complet. Iar rafinamentul tipic Solstafir a fost înlocuit de o versiune mai haotică, în care emoția se lupta din răsputeri să depășească zidul fonic. Cine i-a mai văzut și le-a ascultat discurile, știe că Solstafir nu e o trupă de hituri, deși au și ei destule, mai puțin pe ultimul album, desigur. Este o trupă de atmosferă, un amestec de post-metal, shoegaze, rock progresiv și o doză serioasă de sinceritate nordică. Ei bine, cum să creezi atmosferă dacă sunetiștii nu te ajută?
Dromar: Să spunem că nici setlistul nu prea i-a ajutat, din perspectiva mea. Din cele 11 piese prezentate în fața publicului din Quantic, mai bine de o treime, patru, sunt de pe ultimul album. Știu că fiecare trupă își dorește să-și promoveze cea mai recentă creație, dar atunci când ea nu rezonează cu preferințele personale riști să fii ușor dezamăgit. Sunt ei, ți-ai dorit să-i vezi, dar parcă oftezi după un Silfur-refur sau Ljos i Stormi, de exemplu. Am apreciat că au vizitat și albumele mai vechi, cu câte o piesă-două, însă am avut o detașare mai mare decât la alte concerte de-ale lor, nu doar din cauza sunetului, ci și a alegerilor. Îmi dau seama că e o percepție subiectivă și mulți din public s-au lăsat transportați de muzica propusă. Pe alocuri, și eu am pătruns în universul construit, însă nu a fost o imersie deplină și constantă. Ca puncte pozitive, aș zice că vocea lui Tryggvason nu-și pierde intensitatea nici live, iar prezența lui susține întregul show. Alături de el, chitaristul și basistul, destul de statici și concentrați asupra instrumentelor, par doi cowboy coborâți din filmele western cu… islandezi. Ce zici de setlist, a fost mai pe gustul tău?
Dragoș P: Nu în totalitate, dar am fost foarte mulțumit că nu au cântat în întregime ultimul album. Să te văd ce mai comentai atunci…În plus, nu au lipsit Fjara, Otta și Goddess of the Ages, piese pe care nici măcar o sonorizare nefericită nu le poate compromite complet. Iar partea cu adevărat bună a fost că l-am regăsit pe Aði într-o formă de zile mari. Mai relaxat, mai vorbăreț decât de obicei, a glumit, a mulțumit și a interacționat natural cu publicul. Nefiind deloc genul exuberant, zic că orice glumă sau zâmbet se contabilizează la plusuri. Reacțiile din partea spectatorilor au fost calde, dar nu exagerate, deși spre final sala a fost cuprinsă de un entuziasm palpabil. Lumea a intonat (e mai greu să cânți în islandeză), a aplaudat, dar s-a simțit constant o ușoară frustrare legată de calitatea sunetului. Știm însă că nu toate concertele pot fi perfecte, dar mai știm că pasiunea trece dincolo de orice imperfecțiuni. Atunci când cânți cu sufletul, fanii te urmează fidel și prin zgomot, nu? Și uite, multe paragrafe mai târziu am ajuns și la epilog. Așadar, care e concluzia ta, mai mergem să îi vedem și data viitoare?
Dromar: Normal! Mai ales dacă până atunci mai vin cu un album care să-mi producă mai mult entuziasm decât Hin helga kvöl! Dincolo de plusuri și minusuri, este cazul să mulțumim organizatorilor care ne-au oferit acest concert și să remarc că m-a impresionat prezența publicului, destul de numeros pentru o seară de marți.
Foto: Admin
