MetalBlam 1/25
-
- 25 June, 2025
Citiți acum, ca să nu vă pară rău mai târziu! (sau măcar ca să știți cu ce să vă pedepsiți “prietenii”)
MetalBlam: o retrospectivă a albumelor pe care NU vă recomandăm să le ascultați. Prea importante ca să le uităm, prea slabe ca să le iertăm.
Ghost – Skeletá, 25/04/2025, Loma Vista Recordings
Skeletá ar fi trebuit să fie dovada clară că Ghost încă produce muzică diabolic de atrăgătoare la aproape 20 de ani de la prima idee a lui Tobias Forge. Adică, să te cucerească cu farmecul ei malefic, nu? Skeletá pare mai puțin un album Ghost și mai mult o compilație de obsesii personale ale lui Tobias cu synth-pop-ul anilor ’80, trecut printr-un filtru de Halloween pentru adolescenți întârziați. E un tribut adus unei epoci care, de acord, l-a fascinat dintotdeauna, dar noi ce vină avem totuși? Albumul nu e nici de-a dreptul prost, nici memorabil. E acel tip de muzică ce trece prin tine ca o briză care nu lasă nimic în urmă, în afară de întrebarea legitimă – asta a fost tot? Riff-urile sunt reciclate, teatralitatea a devenit kitsch lucios, totul prea polizat, prea calculat și sec. Skeletá nu e un pas înainte, nici unul înapoi. E mai degrabă un dans pe loc într-un decor neon artificial și zero riscuri reale asumate. Culmea este că Tobias spune că „mai devreme sau mai târziu, ajungi în punctul în care un nou album nu mai are nicio relevanță. Și când se întâmplă, e deja un fapt.” Nu știu dacă era o profeție sau doar sinceritate scandinavă, dar Skeletá o confirmă cu vârf și îndesat.
Machine Head – UNATØNED, 25/04/2025, Nuclear Blast Records
În ultimii 30 de ani, Machine Head a mers pe multe cărări, dar Robb Flynn nu mi s-a părut niciodată mai rătăcit ca anul ăsta. Problema cea mai mare nu ar fi neapărat (deși e destul de mare) că goana sa fără discernământ după un sunet modernizat îl duce spre teritorii în care nu mi-aș fi dorit să ajung vreodată in viața mea: adică un nu-metal cringy, ciuruit grav de elemente electro la limita cu trap-ul. Problema cea mai mare e că nu funcționează. Sunt vreo câteva riffuri bune pe album, dar toate sunt îngropate de niște melodii corny și cheesy care sunt la rândul lor trase în jos de limitările vocii clean, pe care nici autotune-ul nu o poate salva. Bomboana de pe colivă e refrenul cu O-o-oo de pe BØNESCRAPPER. Oricât de blamate ar fi fost până acum unele albume Machine Head, aveau întotdeauna două-trei piese care să merite efortul. UNATØNED nu are niciuna.
Crematory – Destination, 02/05/2025, Rock of Angels Records
Într-un univers mai bun, după despărțirea din 2001, Crematory nu s-ar fi reunit, doi ani mai târziu. Ar fi rămas în amintirea publicului ca niște demni reprezentanți ai gothic metalului din anii nouăzeci. Dar nu, au insistat să se repete la infinit, să scoată albume din ce în ce mai slabe, mai diluate în propria lipsă de idei. Asta auzim și pe cel mai recent disc(era să zic ultimul, aș vrea eu!), monotonie, plictiseală, repetitivitate, piese inutil de lungi, cu un apogeu de aproape 6 minute pe After Isolation. Vocea clean nu le face deloc un serviciu iar ofensa maximă adusă urechii ascultătorului este coverul My Girlfriend’s Girlfriend. Peter Steele s-a răsucit în mormânt auzind această variantă veselă, dansabilă, de discotecă din care a dispărut orice tușă dark… chiar și așa, este totuși cea mai bună piesă a albumului! Cum cântă chiar ei, mă tem că-s cam Banished Forever din playlist-ul meu!
Sleep Token – Even in Arcadia, 09/05/2025, RCA Records
Sleep Token au devenit, deloc surprinzător, cea mai rapidă victimă a propriului succes. Ascunși în spatele măștilor și unui mister marketat milimetric, par acum mai preocupați de menținerea brandului decât de compunerea unui album coerent. Sau măcar decent. Even In Arcadia se dorește șocant prin varietate, dar este doar o ciorbă reîncălzită în care nimic nu se leagă. Sunt convinși probabil că pot revoluționa muzica amestecând tot ce prind: un pic de trap, o doză de djent, câteva breakdown-uri, niște R&B din playlist-urile de sală, vreo două picături de soul, toate fierte într-o zeamă lungă pe care o numesc album. Totul sună ca o încercare disperată de a rămâne relevanți, iar problema principală e că nu contează ce gen aleg, rezultatul e tot varză. Paradoxul suprem? Chiar dacă Sleep Token ne oferă o demonstrație involuntară de formă fără fond, în cercurile de hipsteri închipuiți sunt tratați ca niște profeți. De fapt, sunt probabil cea mai caraghioasă farsă care a prins vreodată, lucru care nu va împiedica, desigur, Even in Arcadia să se înșurubeze în ceva clasamente de final de an.
Kadavar – I Just Want to Be a Sound, 16/05/2025, Clouds Hill
Al optulea album Kadavar are meritul de a mă fi șocat cum rar mi s-a întâmplat. După ce și-au tăiat bărbile impunătoare, berlinezii au renunțat și la stoner rock și au luat-o într-o direcție muzicală numai de ei știută. Piesa titlu pare compusă cu intenția să o inlocuiască, la team building-urile corporatiste, pe aia cu viori de Coldplay.
Tot albumul sună modern și curat iar vechi elemente rock/psihedelice sunt bine îngropate într-o producție care uneori îmi amintește de artificialitatea anilor ‘80. Probabil că Lupus, Tiger și Dragon au considerat că au epuizat toate sursele de inspirație vintage și au decis să țintească un alt segment de piață. Există însă riscul ca noua direcție sa nu îi mulțumească nici pe noii hipsteri, nici pe vechii fani și Kadavar să ajungă un sunet stins… numai bun de Silent Disco.
Katatonia – Nightmares as Extensions of the Waking State, 06/06/2025, Napalm Records
Ar putea fi, ca sound, o extensie a lui The Great Cold Distance. Aranjamentele nu-s rele, de aceea am ascultat de mai multe ori albumul, sperând că mi se vor deschide până la urmă căile de receptare entuziastă a sa. Nu s-a întâmplat, asta și pentru că Renkse uită la ce instrument cântă și-și folosește vocea ca pe un solo de chitară imprevizibil, cu turnuri neașteptate. Ceea ce duce la un ansamblu din care nu reții mai nimic, s-a pierdut sufletul, trăirea. Au reușit să scoată un album atât de prost încât până și un membru fondator al trupei (Anders „Blakkheim” Nystrom) a fugit mâncând pământul de rușinea de a fi asociat cu noua producție!
Volbeat – God of Angels Trust, 06/06/20225, Vertigo
Chiar era cineva care aștepta cu nerăbdare noul album Volbeat? L-au lansat oricum. Și uite cum gluma începută în 2005 cu The Strength / The Sound / The Songs a ajuns, inexplicabil, la al nouălea act. Unul și mai haotic și mai neinspirat decât de obicei. Titlul, trântit pe copertă fără pic de sens sau logică gramaticală, rezumă perfect atitudinea trupei: o nonșalanță care frizează autosuficiența. O nepăsare arogantă care se revarsă și în muzică: aceeași varză stilistică mutantă, în care riffuri thrash sunt deturnate inexplicabil și inutil de melodii alternative sau pop cărora parcă le e lene să fie catchy, călărite de o voce care chinuie tonuri și iodlere de la Hetfield, Danzig și Elvis simultan. Nu doar că nu e nimic personal în muzica Volbeat, ci, pe albumul ăsta, alăturarea influențelor din care sunt cârpite piesele sună mai rău decât oricând. Păcat de mixaj. Păcat de tonul de chitară. Păcat de timpul meu pierdut.
Neil Young – Talking to Trees, 13/06/2025, Reprise
Neil Young este un gigant iar cântecele sale au marcat toate generatiile, de la Woodstock încoace. Anul acesta împlinește 80 de ani și nu dă semne de oboseală, concertează și scoate în continuare albume. Multe… De exemplu, din 2020 pană azi, a lansat 9 albume: unele cu piese noi, altele cu reinterpretari, unele acustice, altele electrice, unele solo, altele cu Crazy Horse, Promise of the Real sau Chrome Hearts. Din păcate, niciunul nu se ridică la înălțimea unor clasice precum Ragged Glory, Sleeps with Angels sau Mirror Ball – si am ales să mă refer aici doar la anii ‘90, când Neil Young era patronul spiritual al generației grunge. Talking to Trees este ceea ce spune și titlul, un fel de cai verzi pe pereți. Pe Dark Mirage, Neil Young o ceartă pe fiică-sa, care nu-l mai lasă să-și vadă nepoții, după ce el și-a părăsit soția și s-a însurat, acum 7 ani, cu actrița Daryl Hannah (știu, suntem la Metalfan, nu la Can-Can). Let’s Roll Again e o reinterpretare a celebrei piese folk This Land Is Your Land, a lui Woody Guthrie, pe niște versuri actualizate și dezarmant de naive. Silver Eagle e despre autocarul cu care merge în turneu… și așa mai departe. În lipsa unui producător, a cuiva care să-l tragă de mânecă, Neil Young riscă să își dilueze vasta operă cu astfel de lansări inutile.
