Jack White – No Name

Garage rock. Punk rock. Blues rock. Classic rock. Fără vrăjeli. Oriodaiorinodai, cum ziceau Morometzii în 2000. No Name este al șaselea album solo de studio semnat Jack White și marchează revenirea la rockul de care se îndepărtase tot mai mult, de parcă perioada White Stripes rămăsese undeva departe – prea departe ca să se mai întoarcă.
Jack o luase serios pe alte cărări, iar pe Entering Heaven Alive (2022) experimenta cu folk rock-ul – onorabil, dar nu la fel de convingător ca atunci când scoate chitara cu distors. E OK să mai încerci altceva, fie că iese, fie că nu, dar întoarcerea la matcă e cea care te ține viu în mentalul colectiv.
La fel ca Iggy Pop, care, deși flirtează cu chansonetele sau cu electronica alături de Underworld, mai scoate câte o piesă sau un album ce poartă ADN-ul The Stooges, pentru că acolo e tinerețea lui. Iar muzica e, pentru unii, cel mai apropiat lucru de o mașină a timpului. Așa și Jack White: tinerețea lui e în White Stripes și acolo va rămâne mereu.
Materialul începe cu Old Scratch Blues, o piesă ancorată în blues rock, cu un titlu descriptiv și fără echivoc, dar și cu versuri despre tumultul interior, lupta dintre ispită și mântuire.
Bless Yourself conține unul dintre cele mai tari versuri scrise vreodată: „People say ‘I need God on command, God on demand’ / If God’s too busy then I’ll bless myself”. Un groove contagios pentru o compoziție despre falși profeți.
That’s How I’m Feeling are un coolness aparte și arată că Jack White știe nu doar să scrie muzică cu sens, ci și versuri ce ating teme adesea tratate superficial într-o societate de consum: „When it’s cold outside / I need the strength to stay alive / And when I’m in my home / I need the strength to be alone”.
It’s Rough on Rats (If You’re Asking) e classic rock cu aer de Led Zeppelin, în special pe partea vocală, Jack White amintește de Robert Plant. E despre lume și despre noi: totul e defect, dar încă suntem aici.
Archbishop Harold Holmes e un soi de Jesus He Knows Me (Genesis, 1991), dar abordat în stil John Lydon, nu Phil Collins. Satiră, ironie, și un mix între garage și classic rock.
Bombing Out schimbă direcția spre punk rock, fără să piardă din infuzia de garage rock care străbate tot albumul. E despre colaps emoțional și despre cum să-ți păstrezi direcția când totul în jur se prăbușește.
What’s the Rumpus? are groove, are nerv și ridică întrebări. O piesă dinamică atât muzical, cât și liric.
Tonight (Was a Long Time Ago) aduce un tempo mediu, tribut classic rock-ului, cu o confesiune lirică despre vulnerabilitate.
Underground schimbă registrul spre blues, cu un sound cald, stratificat, și o atmosferă contemplativă.
Number One with a Bullet păstrează elemente blues, dar e mai energică, mai aproape de punk rock. Versurile sunt bogate în metafore – o ciocnire între autentic și artificial.
Morning at Midnight e una dintre cele mai reușite piese ale discului: are distors, are nerv și explorează ideea de a fi prins între lumi, cu multiple sensuri și straturi lirice.
Missionary aduce punk rock, dar și aici textul e încărcat de metafore și sensuri. Chiar dacă forma e punk, execuția e stratificată.
Terminal Archenemy Endling închide albumul și e piesa cu cea mai puternică stare de contemplare. Cinematografică, cu un fir coerent de la cap la coadă, chiar și atunci când se abate ușor de la drum – reușește să revină natural.
Închei prin a spune că Jack White este unul dintre puținii artiști mainstream ce are o bagabonțeală autentică. Într-o lume în care, din păcate, muzica e absorbită din ce în ce mai tare de IA, care ar fi cool să ajute în procese ce țin de sarcini complexe de muncă și nu de artă, Jack White e aici să ne salveze pe toți. Dacă-ți plac discurile the Stooges, dar și Led Zeppelin II (1969) și tânjești după atmosfera și sunetul ăla cu suflet, No Name e pentru tine.

Third Man Records
19/07/2024

Jack White – voce, chitară, clape, tobe
Dominic Davis – bas
Patrick Keeler – tobe, percuție
Scarlett White – bas
David Swanson – bas, clape
Quincy McCrary – clape
Dan Mancini – bas
Olivia Jean – bas, tobe
Carla Azar – tobe, percuție
Daru Jones – tobe, percuție

Heaven and Hell:
Old Scratch Blues
Bless Yourself
That’s How I’m Feeling
It’s Rough on Rats (If You’re Asking)
Archbishop Harold Holmes
Bombing Out
What’s the Rumpus?

Black and Blue:
Tonight (Was a Long Time Ago)
Underground
Number One With a Bullet
Morning at Midnight
Missionary
Terminal Archenemy Endling