Cum au cucerit mongolii Bucureștiul în mai puțin de două ore
-
- 29 June, 2025
The Hu & Sur Austru la Arenele Romane, joi, 26 iunie 2025. Organizator: Emagic
Joi, 26 iunie 2025, Capitala a fost cuptorul Europei. Termometrele au atins praguri dincolo de limita suportabilului, iar cimentul de la Arenele Romane părea să semene mai degrabă cu solul crăpat din Gobi decât cu un spațiu de concert. În acest decor incandescent, în jur de 3000 de temerari au ales să înfrunte canicula nu doar cu lichide reci, ci și cu pasiunea pentru muzică, devenind martorii unui dublu ritual sonor.
Trăim vreumuri în care cuvinte precum tradiție, strămoși, identitate culturală sunt pervertite de discursuri ideologice. Demagogia, populismul și uzul oportunist al simbolurilor naționale au ajuns să le golească de orice conținut real, transformându-le în lozinci decorative. Tocmai de aceea, momentele în care aceste concepte revin la viață, necontaminate și sincere, sunt rare și cu atât mai valoroase. Două trupe din colțuri opuse ale lumii – The Hu din Mongolia și Sur Austru din România – au reușit să redea forța originară a rădăcinilor și a memoriei colective prin sunet, ritm și prezență.
Sub soarele încă nemilos, arădenii de la Sur Austru au urcat primii pe scenă, într-un recital care s-a dovedit mai mult decât un simplu act de deschidere. Cu ADN-ul încărcat de reminiscențele Negură Bunget, Sur Austru a livrat un set compact și atmosferic, ce a împletit esența black metal cu elemente etnofonice fără a aluneca nicio clipă în folclor ieftin. De-a dreptul inspirată decizia organizatorilor de a-i chema pe aceeași scenă cu The Hu. Două trupe din lumi complet diferite, dar aliniate spiritual.
Sur Austru nu doar că păstrează vie flacăra Negură Bunget, dar reușește în același timp să-și croiască un drum muzical propriu. A fost, probabil, o călătorie inițiatică pentru mulți dintre cei prezenți și am auzit de câteva ori în jurul meu comentarii precum “băi, nu-i știam, dar sună chiar bine!” Pasajele de folk tradițional, reci și mistice, augmentate de percuție și toacă s-au împletit cu riff-uri tăioase și vocalize guturale. Un element notabil a fost participarea invitatului special Ștefan Zaharescu (vocalist implicat în nenumărate proiecte autohtone, dar mai cunoscut probabil ca organizator Rockstadt) care, ca într-o povestire cu haiduci, a învățat șapte piese în șase ore și s-a integrat firesc în trupă ca și cum ar fi repetat în mod constant cu Tibor&co. În mod cert, căldura sufocantă și lumina amiezii nu au avut darul de a facilita imersiunea în universul Sur Austru, dar chiar și în asemenea condiții vitrege, publicul a reacționat cu reverență, ceea ce în contextul unei temperaturi de 38°C se traduce drept un succes notabil.
The Hu au devenit în numai câțiva ani un fenomen global. Este de-a dreptul inedit ca o trupă cu doar două albume de studio să urmeze o asemenea traiectorie. Dacă mai punem la socoteală că formația provine din Mongolia, o țară fără niciun fel de istorie în metal, atunci lucrurile capătă dimensiunea unei veritabile povești de succes. Reveniți la noi în țară după recitalul susținut în 2023 la Electric Castle, ca parte a turneului Incarnation World Tour, cei care au fost prezenți la Arenele Romane au avut șansa de a participa la un alt fel de concert. E greu de definit ce cântă The Hu, un melanj de heavy rock, instrumentație tradițională (morin khuur, tovshuur), și acel inimitabil gâtlej gutural, o tehnică specifică mongolilor. Stilul lor, deseori încadrat în etichete ca „hunnu rock” refuză, în fond, orice clasificare rigidă. Dar e clar că, dincolo de orice definiție, ceea ce oferă ei e autentic.
Cu o energie care nu ține cont de granițe sau genuri, am avut parte de o poveste sonoră despre forță, demnitate și apartenență. S-a auzit remarcabil de bine, cei de la mixer găsind formula ideală de a permite tuturor instrumentelor, fie ele etnice sau moderne, dar mai ales vocilor să se exprime fără probleme. O performanță remarcabilă, dacă ținem cont de acustica nu tocmai ideală a Arenelor.
Setlistul a fost alcătuit din piese de pe ambele albume de studio și evident că nu au lipsit nici hituri precum Wolf Totem, Yuve Yuve Yu sau The Gereg, dar și din compoziții mai recente (Black Thunder, This is Mongol) care dovedesc o maturizare a formulei și o îndrăzneală mai mare în explorare. Excelent și cover-ul The Trooper, clasica piesă Iron Maiden în varianta The Hu generând ovații intense din partea spectatorilor. Publicul, în mare parte deja familiarizat cu muzica trupei, a reacționat entuziast, cântând, dansând, scandând HU cu pasiune, deși toate semnele vitale cereau hidratare și evadare. Dar un concert The Hu nu e doar muzică, e o întâmplare atipică.
Deși limba mongolă nu spune nimic concret celor mai mulți spectatori (poate doar reprezentanților comunității tătare pe care i-am zărit integrați perfect între metaliști), toată lumea părea că înțelege. Throat singing-ul în stil khöömii, acea vibrație dublă, telurică și aeriană în același timp, a reușit să transmită un mesaj profund, greu de pus în propoziții, dar imposibil de ignorat. Iar feedback-ul publicului a confirmat-o, toată lumea cu mâinile sus, vocile acompaniind refrenele fonetic (și frenetic), chipurile transpirate, dar luminate. Un public complet cuprins de vrajă. Când ultimele acorduri s-au stins, nu a fost doar sfârșitul unui concert, ci al unei experiențe. Mulți am plecat cu un zâmbet satisfăcut, dar și cu ceva în plus, acea senzație bizar de reconfortantă că muzica a demonstrat încă o dată că poate fi puntea între lumi, că tradiția nu trebuie să fie prizoniera muzeelor sau retoricii naționaliste și că nu e necesar să înțelegi o limbă pentru a-i simți spiritul.
