Odyssea Rock Fusion Festival 2025: Prima zi

În perioada 26–28 iunie, Plaja Venus a găzduit prima ediție a Festivalului Odyssea Rock Fusion, un eveniment care își propune să devină un reper pe scena festivalurilor rock din România.
Timp de trei zile, publicul s-a bucurat de concerte susținute de trupe internaționale și formații tinere din competiția Rising Bands, alături de afterparty-uri care au completat programul fiecărei seri.
O imagine spune o mie de cuvinte, deci mă voi rezuma la cuvintele pe care imaginile totuși nu le pot spune.
Odyssea Rock Fusion Festival (Odyssea pe scurt) a fost o reușită. Pentru că a adus trupe multe și bune. Pentru că n-au fost probleme logistice – de la alimentarea cardului de festival la numărul și aspectul toaletelor. Dar mai ales pentru Band Clash, un concurs în care trupele românești tinere – selectate în funcție de numărul de voturi obținute în faza înscrierii – au avut scena lor separată, cu o sonorizare foarte bună. Puteți vedea detalii pe https://odysseafestival.com/regulament-clash/
Ce aș face eu la a doua ediție? Aș reduce numărul de trupe și aș începe ceva mai târziu, pentru că până în ora 17 căldura e devastatoare. Și puțini din cei care ajung la 2 noaptea la locul de cazare au energia să vină 12 ore mai târziu s-o ia de la capăt.

Prima zi, 26 iunie

Din motive de CFR, am ajuns abia la Alternosfera. O schemă cu care m-am obișnuit: vorbește muzica pentru ei, comunicarea între piese e redusă la unul-două cuvinte. Sau chiar niciunul 😊. Ca de obicei, vorbesc fanii pentru ei, au grupul lor care afișează același entuziasm concert de concert. Proiecțiile din spate comunică în același ritm cu trupa, laconic și parcă tremurat. Îmi place Alternosfera, dar cred că dau mai bine în show-urile dedicate decât în festival. Mai aproape, mai departe…

La Band Clash intră The Strizzers. Sunt la categoria Hard&Heavy, sunt mai degrabă spre hard și chiar mai light de atât. Dar își fac treaba, sună bine, iar vocea chiar iese în evidență.

Pentru că nu mai e posibil Motörhead, s-a inventat Phil Campbell and the Bastard Sons. Nu e o figură de stil – în formula de bază sunt trei fii ai lui Phil: Todd, Dane și Tyla. Ca să fac o glumă la limită, Phil a ales un vocal mai bun la trupa asta 😊. Dar, ca o consolare pentru fanii Motörhead, restul e acolo – poate cu ceva mai mult groove și cu unele piese mai ușurele, cum ar fi Going to Brazil. Bineînțeles, de pe scenă nu putea lipsi drapelul Țării Galilor. Și nici Ace of Spades. Concertul pare să se încheie după Heroes (preluare David Bowie), dar Phil decide că n-are sens să mai aștepte aplauze și să revină („What’s the fucking point?! Let’s play some more songs!”). Și urmează Killed By Death, Motörhead și Overkill.

La scena Band Clash vine Electric Humidity, tot la secțiunea Hard&Heavy. La prima vedere, vocalul invită la o comparație cu Ian Gillan. Dar apoi urmează un show energic care șterge impresia asta. De notat și efortul de a implica publicul la fiecare piesă.

Ca notă de subsol, am urmărit trupele tinere cu o privire îngăduitoare. Cred că merită respect pentru timpul și efortul depus. Și, dacă mișcarea rock are un viitor, îl are prin acești oameni care își fac timp să repete, să înregistreze piese și să dea concerte.

Capul de afiș al primei seri a fost Rhapsody of Fire, trupă care a deschis drumul power metalului simfonic în anii ’90, dar care, odată cu plecarea unor membri-cheie – chitaristul Luca Turilli în 2011 și vocalistul Fabio Lione în 2016 – a pierdut un pic din elanul inițial.
Personal, nu am decât cuvinte de laudă – parcă toți componenții grupului au dat ce aveau mai bun din ei la concertul acesta. Solistul Giacomo Voli merită menționat în mod special pentru felul în care încearcă să creeze o legătură strânsă cu fanii.
În ceea ce privește setlistul, nu au lipsit unele dintre cele mai populare piese Rhapsody of Fire: Unholy Warcry, Challenge the Wind, Dawn of Victory și preferata mea, The Magic of the Wizard’s Dream. La bis, au fost interpretate A New Saga Begins, Land of Immortals și capodopera Emerald Sword. Desigur, însă, fanii au ascultat și câteva melodii ceva mai puțin cunoscute ale trupei, dar la fel de bune, printre care și: On the Way to Ainor, March of the Swordmaster și Kreel’s Magic Staff.
Deși aveam rezerve după plecările lui Turilli și Lione, Rhapsody of Fire sună surprinzător de bine, iar prestația live a lui Giacomo Voli este, pur și simplu, minunată.