Odyssea Rock Fusion Festival 2025: ziua a treia
-
- 7 July, 2025
În perioada 26–28 iunie, Plaja Venus a găzduit prima ediție a Festivalului Odyssea Rock Fusion, un eveniment care își propune să devină un reper pe scena festivalurilor rock din România.
Timp de trei zile, publicul s-a bucurat de concerte susținute de trupe internaționale și formații tinere din competiția Rising Bands, alături de afterparty-uri care au completat programul fiecărei seri.
Ziua a treia, 28 iunie
Foto: Admin
Ziua a treia începe cu o altă trupă afectată de căldura greu de suportat și care ar fi meritat un public mai numeros: italienii de la Alterium își prezintă cu convingere și fără pretenții power metalul melodic cu accente fantasy, destul de previzibil stilistic, dar livrat sincer și competent. Conduși de carismatica solistă Nicoletta, au urcat pe scenă în fața unui public care s-a strâns cu greu, din cauza dogoarei ridicate din asfalt, stinsă din când în când de organizatori cu jeturi de apă lansate dintr-un furtun. Alterium au primit situația cu o naturalețe care mi i-a făcut imediat mai simpatici: până la urmă, orice trupă mare, când era mică, a cântat în deschidere la un festival. Nu se poate spune că au reușit să „încingă” atmosfera, pentru că publicul era deja încins suficient de soare, dar zâmbetul Nicolettei la standul de merch a contat: au vândut multe tricouri și, cred că pentru mulți, au rămas drept cea mai simpatică apariție a festivalului.
Pe scena mare a urmat Nervosa. Thrash din Brazilia, destul de raw. O trupă de fete care a reușit să producă în premieră un mic mosh pit la orele prânzului. Foarte greu de înțeles numele pieselor, pentru că vocalista are ambiția să le spună în răcnete fioroase. Dar nu contează foarte mult, oricum piesele cam seamănă între ele.
La scena Band Clash, The Strizzers au luat locul doi la Hard&Heavy și au primit un recital. Cheers!
Vine trupa mea favorită din festival – Die Krupps. Iată că au pe scenă și renumitul „steelophone”, un fel de xilofon din țevi pe care vocalul îl lovește cu două bețe de metal. O altă trupă care merita un public mai numeros. Sunt prea mulți oameni care cred că muzica industrial din Germania s-a născut odată cu Rammstein. Și ar fi bine să îi vadă pe acest Rammstein cu buget mai mic, dar muzică la fel de mare. N-au mult timp la dispoziție, așa că trec rapid la hituri: Crossfire, Black Beauty White Heat, Metal Machine Music, Fatherland. Înainte de Robosapien sunt probleme tehnice cu chitara, dar vocalul Jürgen Engler salvează situația și cântă piesa a capella, împreună cu publicul. Din fericire, în câteva minute totul se repară și avem și versiunea orchestrată a piesei. Die Krupps încheie previzibil (dar mult-așteptat) cu To the Hilt și Blood Suckers, iar la ultima piesă Jürgen se urcă pe steelophone.
La scena Band Clash, Hollow Flag sărbătoresc locul doi la Metal&Extreme. Bravo lor!
Un alt vârf de audiență e la Dirty Shirt. Probabil cel mai de succes produs de export al metalului românesc, cu prezență la Wacken Open Air, după cum a precizat și Cristi Hrubaru. Un recital la fel de lung ca Trooper în ziua precedentă, spre deliciul general al publicului. În rest, în caz că nu i-ați văzut recent, aglomerație multă pe scenă: doi vocali – ambii știu clean, dar își împart lucrurile aspre – unul scream, altul growl. Și două fete cu vocea, și doi băieți la vioară, și un clăpar, și doi chitariști. Și totuși favorita mea și responsabila cu energia care leagă totul împreună e secția ritmică – multe complimente.
Au cântat și trei piese de pe viitorul album. Care, stați liniștiți, e tot dirty f#cking folkcore metal, cum scrie pe spatele multor tricouri DS. A fost foarte bine, una peste alta. Dar dacă Ilie Bolojan i-ar vedea pe scenă, ar observa o supra-dimensionare, după părerea mea 😊.
Apropo de Trooper, concitadinii de la Lovebite au luat locul întâi la Hard&Heavy. Nu-i văzusem, mi-au lăsat o impresie foarte bună, deși nu sunt un fan al stilului. Cu trei fete în trupă, printre care excepționala Renata Jager la voce și un chitarist dezinvolt care întinde notele ca Balaurul, au o prestație de trupă consacrată și piese bine legate.
Italienii de la Nanowar of Steel sunt foarte vizibili înainte să intre pe scenă, pentru că au vândut o groază de tricouri roz cu pisici. Și dacă nu știi nimic despre ei, înțelegi că parodia e viața lor. Unul dintre soliști are tutu mov și perucă asortată, iar basistul – o perucă portocalie. De la a doua melodie apare o mască de extraterestru la al doilea vocal, precum și un telefon mobil supradimensionat. Pentru că despre asta e Call of Cthulhu, nu? 😊
Asta e rețeta NOS: metal melodic în care aruncă ingrediente din orice alt gen, într-un mod surprinzător și adesea legat de mesajul piesei. Pasadena 1994 e o piesă despre finala pierdută de Italia la CM1994, de exemplu. Iar Valhalleluja e despre Odin care asamblează acum mobilă IKEA. Au și inventat „The wall of love”, unde metaliștii aleargă unii către ceilalți – dar nu ca să se ciocnească, ci ca să se îmbrățișeze, să se sărute și, eventual, să treacă și la a doua bază. Ca să traducem puțin elegant expresia din engleză. Merită văzuți măcar o dată.
La Band Clash intră locul întâi de la Metal&Extreme, Polystate. Metal modern, bine executat, cu platane și sampling. Chiar dacă pe partea de clean mai e de lucrat, restul partiturii de voce e impresionant. De notat și candoarea de a-ți menține porecla DJ Șoarec într-o trupă care concurează la secțiunea Extreme 😊.
La scena mare, ultimii headlineri ai festivalului: Stratovarius – trupa cu cea mai îndelungată istorie (fondată în 1984) și, probabil, cea mai zbuciumată (deși nici Rhapsody n-au fost scutiți de schimbări majore). Perioada lor de glorie s-a consumat în anii ’90, când au atins vârful popularității pe scena metalului european, însă au reușit să rămână în atenție și după plecarea chitaristului și principalului compozitor, Timo Tolkki, în 2008.
Solistul Timo Kotipelto și clăparul Jens Johansson (cunoscut și din perioada petrecută alături de Yngwie Malmsteen) sunt singurii membri rămași din formula clasică Stratovarius. Chiar dacă materialele recente nu mai au impactul celor din anii ’90, actuala componență a dominat scena Odyssea cu eleganță și profesionalism. Setlistul a fost unul tipic de festival: piese de rezistență, în special de pe albumele din ’96 și ’97, dar și câteva extrase de pe ultimul disc, alături de momente solistice în care chitaristul Matias Kupiainen și Jens Johansson au avut ocazia să impresioneze audiența cu măiestria lor. Deși deja nimeni nu cred că mai avea vreun dubiu. Impresionantă și prestația vocală a lui Kotipelto, după atatia ani si atâtea concerte încă reușește să redea cu brio niște partituri care nu sunt tocmai ușoare.
Deși interacțiunea cu publicul a fost moderată, iar ora târzie, entuziasmul audienței a fost surprinzător pentru o trupă care nu mai e în prim-planul actualei generații. Am rămas până la final pentru că știam că nu se putea încheia fără Hunting High and Low, moment în care întreaga mulțime a răspuns provocării lui Kotipelto de a cânta mai tare decât publicul din Finlanda, Italia și celelalte țări implicate într-un concurs fictiv inventat de Stratovarius.
Festivalul Odyssea Rock Fusion 2025 și-a luat rămas-bun de la public cu un foc de artificii; un final pe deplin meritat, spunem noi. Poate că nu au fost cele mai mari nume pe afiș și, cu siguranță, publicul nu a fost la fel de numeros ca la alte festivaluri. Dar a fost cel putin la fel de inimos și modul în care s-a desfășurat această primă ediție ne face să credem că e doar o chestiune de timp până când va ajunge la acel nivel.
Foto: Admin
