Trei zile la Rockstadt Extreme Fest 2025
-
- 13 August, 2025
Rockstadt a fost un succes și în acest an. Festivalul a crescut, poate puțin peste spațiul pe care-l are acum la dispoziție, deci în zilele sold out îți trebuie ceva răbdare, în special dacă stai la coadă la merchandising – asta e natura progresului. Iar la Ghimbav, cu tot regretul pentru locația actuală, Rockstadt va avea probabil suficient loc să se desfășoare cât și cum vrea.
Dar numărul de spectatori, numărul trupelor și calitatea lor justifică gluma-compliment cu „Untold al metalului”. Ca părere strict subiectivă, slotul de la ora 2 noaptea mi se pare un lucru de care ne-am putea lipsi. Pentru că, dacă ești conștiincios și vii de la 14:30 sau 15:00, după aproape 12 ore entuziasmul scade simțitor 😊.
Dar acesta e un neajuns foarte mic față de organizarea foarte bună și efortul care se vede în toate detaliile.
Să trecem la ce-am văzut pe scenă.
Ziua a 3-a, vineri
Pentru că agenda companiei la care lucrez nu coincide cu agenda concertelor de metal, pentru mine Rockstadt a început vineri cu Fittonia din Cluj. Fittonia a plecat de la melodic death metal-ul pe care ni-l propunea acum ceva ani și a intrat într-o zonă mai accesibilă. Da, și-au păstrat energia, Brândușa face și growl și scream, dar dacă nu i-ați mai văzut din 2022, așteptați-vă la o infuzie de (cum spun și ei – mai în glumă, mai în serios) Paramore. Pe partea de text, totul soft și sensibil, cum sunt și intervențiile Brândușei între piese 😊.
Harakiri for the Sky (Austria) m-a cam pierdut de la nume, iar post-black metal-ul lor pentru mine e adesea lent și m-a pierdut și mai tare. Pentru cunoscători și pentru fanii multi-talentatului Matthias Sollak, fost la Bifrost.
Am mers repede la scena din spate, unde am avut prima surpriză plăcută: Escuela Grind. O vocalistă cu energia și statura lui Andy Ghost livrează o voce brutală-brutală. Un grind cu mult groove, numai bun de festival, a agitat la maximum puținii oameni aflați la scena roșie. Un grind numai bun de festival, cu mult groove, pentru acest gen. Mulțumim, Angela de la Arch Enemy, că ai deschis această școală de minione cu voci înspăimântătoare 😊.
Înapoi la scenele principale. Thy Catafalque (Ungaria), proiectul unui singur om: Tamás Kátai, care și-a luat două fete drăguțe cu voci foarte bune, plus instrumentiști foarte pricepuți. Descrierea avant-garde metal poate speria, dar muzica e destul de accesibilă. Mai puțin versurile – dacă nu știi maghiară. Dacă i-ați ratat la Rockstadt, îi puteți vedea la București – cel puțin așa ne-au spus pe scenă. Atmosfera a fost mult mai animată decât la Harakiri…, dar primul grup compact în fața scenei s-a format la SepticFlesh.
Aproape clasici în viață la nivel balcanic, grecii au intrat în forță cu The Vampire From Nazareth și Neuromancer, iar lumea a răspuns instantaneu. Bineînțeles, ajută și celebrele trucuri cu „Our Romanian brothers!” învățate de la ceilalți metaliști greci care fac furori în România – Rotting Christ.
Când i-am văzut pe SepticFlesh cu sacii în căruță, am fugit la scena exilată să-i văd pe Envy. Post-emo, post-screamo, post-hardcore, dar mai ales japonezi. Or fi fost sataniști la alte scene, dar Envy sunt chiar posedați de muzică. Scheletul e format din vocalul Tetsuya Fukagawa – sufletul trupei – plus secția ritmică. Restul de trei chitariști tineri se remarcă printr-un efort scenic extraordinar și prin riffuri care se completează interesant. Remarcabilă prestație, remarcabilă reacția publicului.
Prin contrast, americanii de la Fit For a King au părut destul de standard. Un metalcore solid, bine executat, care poate m-ar fi entuziasmat mai mult dacă nu apărea după nebunia de la Envy.
Din nou la scena mică, să vedem Me and That Man al lui Adam Darski (Nergal) de la Behemoth. Cu ceva din Nick Cave, Tom Waits și Johnny Cash, trupa are aceeași aversiune față de creștinism. Muzica e digerabilă, normal, dar My Church is Black e un rezumat bun al mesajului. Bineînțeles, ca totul să fie ironic, Adam & Co. poartă ținute sobre și pălării negre, iar vocalul e „Our preacher”. Nu i-aș vedea de zece ori, dar măcar o dată recomand.
Am rămas la aceeași scenă pentru olandezii de la Asphyx. Numele e o legendă, dar doar cu Martin Van Drunnen rămas din formula clasică… pe mine personal nu m-au rupt. Totuși, publicul a fost entuziast – și poate mai cunoscător decât mine în materie de Asphyx.
Înapoi la scenele mari. Blood Fire Death, tribut Bathory. Pentru o astfel de trupă a fost bine. Și cred că a fost o alegere inteligentă să înceapă cu melodiile mai accesibile și să termine cu cele grele, întrucât a fost o încălzire bună pentru Kerry King.
N-am să spun foarte mult despre Kerry King – la cât de popular e, și cu Slayer și fără, probabil toți știți ce cântă și cum. Dar show-ul e foarte bun, din zona în care am stat s-a auzit excelent, iar iconografia cu cruci întoarse și cei doi „K” puși spate în spate sunt de natură să mulțumească orice fan al thrash-ului diavolesc 😉.
Kerry n-a vorbit mult, dar s-a auzit mult și a tot navigat între cele două margini ale scenei. Iar Paul Bostaph… e Paul Bostaph, cum ar spune Gică Hagi.
A fost un mix de piese Kerry King, presărat cu ceva Slayer: Repentless, Disciple, Chemical Warfare, Reign in Blood. La Toxic ne invita vocalul să protestăm față de starea de fapt a politicii mondiale. Și, pentru că moartea lui Ozzy a fost pe buzele tuturor, și coverul Black Sabbath de rigoare: Wicked World.
A fost foarte bine pentru mine și excelent pentru fanii Slayer.
Electric Callboy… Mult așteptată, mult lăudată… Ce să zic… Trebuie să-i vedeți, așa cum (zic eu) trebuie să vedeți și orașul Las Vegas. Un mix amețitor de genuri și de ingrediente, în care totuși principalul element este show-ul, nu muzica. O să mă cert mereu cu colegul Klawz, care susține că sunt prea mult influențat de show. Așa e, dar la Electric Callboy nu îi înțeleg scopul.
Merge orice, de la emo la o preluare Sum 41, de la growl la Scooter. E ca pizza casei la multe restaurante din România: e mândria localului, deci pun în ea orice găsesc prin bucătărie.
La fel sunt și proiecțiile, la fel e și discursul foarte politically correct. Totul e un mare colaj – care înnebunește lumea. Mulți oameni în extaz, chiar și atunci când din ecran plouă cu inimioare, iar ploaia digitală se materializează în public prin bucățele de hârtie.
A fost un vârf al festivalului, în mod cert. Pentru mine a fost ca proverbialul accident de mașină, la care nu te poți abține să nu te uiți. Nu numai că m-am uitat, dar am și rămas năuc minute în șir 😊. Drept care am ajuns la ultima piesă Primordial, dar am rămas la scena roșie.
M-am gândit că mă salvează Hellbutcher, fostul vocal de la Nifelheim. Dar nu m-a salvat. Black metal în forță și un aer de goblini și gremlini care au dezmorțit cele câteva suflete care au rezistat până la respectiva oră.
Ziua a 4-a, sâmbătă
Au deschis Urban Grey, un thrash/death solid și, pentru mine, cu nimic special.
Am rămas pe loc pentru francezii de la Benighted, auzisem că au un nucleu de fani devotați în România și nu numai. Da, au venit peste 100 de entuziaști în fața scenei, mult pentru ora aia. Am remarcat vocalul (și pentru că a apărut desculț pe scenă 😊), dar pentru mine a fost un death/grind fără ceva ieșit din comun. Mai bine mergeam la Take No More, nu i-am mai prins la scena roșie.
Unde am rămas pentru Wolfbrigade și bine mi-am făcut. Crust punk din Suedia, sigur cineva a fost fan The Exploited, DRI sau GBH când era mic. Atmosfera a fost excelentă. A fost și pogo, au fost și creste colorate, a fost și un băiat căruia i s-a făcut rău de prea mult pogo la 20 ml. Și când și-a revenit, a devenit violent și l-au scos afară. Punk’s not dead, mi-a plăcut!
Prin contrast, la scenele mari a fost Charlotte Wessels (ex-Delain, ex-Phantasma). O trupă construită în jurul divei, care se bazează pe vocea și carisma ei. Dacă poți asculta un alt fel de Within Temptation, merită să vezi recitalul teatral și, uneori, prea lent pentru gustul meu. Mi-a plăcut chitaristul, personal cred că merită o viață mai bună 😊.
Rapid înapoi la scena roșie, să nu pierd Discharge. Oamenii cântă din 1977. Au trecut prin punk, puțin heavy metal, iar punk și hardcore punk. Doi fondatori s-au întors în trupă, așa că numele are legitimitate. Ca și restul lumii adunate, am rămas (încântat) până la final. Eficient, energic, old school. Au cântat și două piese de suflet: Scapegoat (pe care o știam din preluările mai multor trupe) și mai ales Protest and Survive, care mi-a marcat tinerețea în interpretarea Anthrax. De văzut noul/vechiul Discharge.
Rapid la scenele mari pentru americanii de la Rivers of Nihil. Death metal tehnic și aș îndrăzni să spun și melodic. Publicul deja a crescut și ca număr, și ca entuziasm și i-a răsplătit pe măsură. Recomand.
Înapoi la scena roșie, la Aura Noir. Descrierea oficială „black metal cu puternice influențe thrash” e nimerită. Melodii catchy, multă energie, însă doar o mică încălzire față de ce a urmat la Fleshgod Apocalypse.
Da, tot teatrali, tot operă – merg niște calificative pe care le-am folosit la Charlotte. Dar italienii produc vreo cinci grade de șoc peste. Și tehnică la instrumente. Un public foarte bun și numeros, care a reacționat excelent. Nu știu cum această nație care se închină la Spitalul de Urgență (și instituției, și formației) are și nervii pentru death metal simfonic.
Am stat câteva piese la Ensiferum, din simțul datoriei și respectul pentru Andy de la Bucium 😊. Da, vă place cu vikingii, probabil nici nu aveți nevoie de recomandarea mea, sunt bine. Și iată că au și suficienți fani.
Am fugit din nou la scena roșie, unde Krisiun, în doar trei frați, dau energie cât pentru cinci. Muzica e cum e, dar show-ul e foarte bun și se lasă cu multe mosh pit-uri. Bravo lor!
Nu plouă cu trupe canadiene, dar când vine câte o rafală, vine bine. Kataklysm bombardează cu riffuri diverse și bine executate, iar scena roșie a înregistrat un record de public violent – în limitele regulilor 😊. Oricum, stresarea forțelor de ordine pare hobby-ul canadienilor. Le adresează mereu complimente dublate de avertismente: „This is a Kataklysm security stress test!”, „You guys are all right, but you have to work tonight!” sau „This is when we put security to work!”. Pe piese ca As I Slither, Combustion sau Black Sheep.
La scenele mari… cât mai mulge Apocalyptica din Metallica? Cât poate. Multă lume impresionată, complimente de la finlandezi pentru România, nu mă mai mișcă nici One, e prea mult. Multă lume înlăcrimată, probabil cei care nu au apucat bilete la Metallica by Metallica. Dacă nu i-ați văzut niciodată, bineînțeles că trebuie. Dar a zecea oară nu mai înseamnă nimic.
Powerwolf, metal german melodic, în caz că vă temeați că moare poteca deschisă de Helloween. Un show interesant, cu un decor inspirat de cărțile de joc și un look asemănător. Flăcări și proiecții medievale – ce ne mai puteam dori?
Ne puteam dori să fugim din nou la scena roșie pentru Dark Angel. Atât cât am prins din ei, au fost Dark Legend. Poate nu atâția oameni câți meritau, dar au știut să-i țină în formă, cu Merciless Death, Death Is Certain (Life Is Not) și două bucăți la bis (ce bune-s trucurile din ’90): Black Prophecies, Perish in Death.
Nile e ca o cafea neagră și tare. Dar mult prea tare ca sunet. Mulți oameni își pun dopurile de urechi. Eu nu am, îmi pun niște dopuri mentale și încerc să mă bucur. Nu mai sunt la fel de entuziast ca pe vremuri, dar To Strike with a Secret Fang, In the Name of Amun, Black Seeds of Vengeance – de ce nu? De văzut Nile, fără îndoială, dar cu un sunet care să nu rupă anumite vase de sânge.
Ziua a 5-a, duminică
Încep cu Mimi Barks tocmai din Berlin. Se autodescrie ca „doom trap”, mie-mi sună pe alocuri ca Linkin Barks 😊 și Guano Apes. Merge.
Am fost la munte și mi-a plăcut. Și mie îmi plac. Sunt muți și ei (mai puțin între piese), mute și proiecțiile alb-negru despre oameni pe munte. E coerent, interesant instrumental și numai bine pentru ora 15h00.
Tolminator Band din Slovenia, poate chiar din Tolmin 😊. Cu măști din (probabil) spumă, nu-mi dau seama ce reprezintă. Un punk/hardcore și niște electro și o preluare după Dragostea din tei, plus niște Scooter. Nu i-a anunțat nimeni că a fost Electric Callboy pe aici?
Party Cannon. Grindcore/slam cu atmosferă și recuzită de carnaval. Și cu un vocal cu mască roz pe față și mult oink-oink pe voce. Ok, așa or fi petrecerile la scoțienii mai tineri 😊 Proiecțiile la intamplare, de la Ren & Stimpy Show la cranii colorate. Și mult „you, crazy motherfuckers”. Pe bune, tot noi suntem nebuni?
Paleface Swiss. Un deathcore pe gustul meu – ghiciți din ce țară? Tot insistă pe „this is a new song / this is an old song” – deși nu cred că îi știe multă lume. Interesant, deși cam lung, discursul despre depresie și sinucidere. Dar, na, vin din țara unde Xanax sunt bombonele.
Dacă diavolul lua cupon de pensie, i-l ridica Agnostic Front. Nu-i puțin lucru să cânți din 1980. Cu celebra chitară inscripționată Stigma, cu riffuri la viteză maximă și cu lecții pe vechi: „This is real friendship, not social media!”. Păcat că a fost ceva la voce: ori nu-l mai ține pe Roger glasul. Friend or Foe, Crucified, My Life, My Way și la final Blitzkrieg Bop de Ramones.
De Bloodbath nici nu cred că am voie să zic ceva de rău, m-ar trăzni… unul din cei doi, nu sunt sigur 😊. Am prins destul de puțin cât să-mi dau seama că 1) au fost bine, dar 2) au fost și ei dați tare rău, cel puțin de unde stăteam eu.
Între Dying Fetus și Dirty Shirt, patriotismul (care e o formă de lene, nu?) m-a împins să rămân la scenele mari la Dirty Shirt. S-a cam repetat ce am văzut la Odyssea, ce să se schimbe în câteva săptămâni? Oameni entuziaști ca la balamuc, folkcore metal, mulți membri pe scenă. Și o trupă suficient de internațională încât să poată spune „avem acum o piesă țigănească ungurească” fără să se scandalizeze nimeni 😊.
Static X din Wisconsin, SUA. „Evil disco”, așa cum spun ei, mai degrabă industrial cu ceva nu metal. Mai există fără Wayne Static? Încă da, pentru că are trei membri cu state vechi. Am încercat mult să-mi placă și să ignor absența lui Wayne și, parțial, am reușit. Dar important e că restul lumii s-a distrat, a fost spectacol mare și că mai vede lumea și altfel de industrial decât Rammstein. O notă mare pentru Xer0, care se străduiește mult să umple un gol imens. Și ne-a mai zis și „Fuck you, Romania!” – mulțumim! Recomand cu mare căldură.
Sepultura cu Derek tuns la zero adună la fel de mulți oameni ca Sepultura cu Derek pletos. Mulți de tot. Am avut din start Refuse/Resist, ca să fim siguri ce trupă e. Și Desperate Cry și tot tacâmul. Concertul i-a fost dedicat lui Ozzy Osbourne. În festival a plouat cu referințe la Ozzy, dar n-are sens să le enumer. N-am ce să zic de Sepultura în formula asta, cred că lumea i-a tot văzut. Personal, mi se pare că pică mult, prea mult, pe umerii lui Kisser. Roots, Bloody Roots.
Norvegienii de la Wardruna au încheiat seara la scenele mari. Folk nordic ambiental, primit cu mare entuziasm. Pentru mine a fost un final liniștit, prea liniștit. Probabil că cine a încheiat cu Marduk la scena roșie a avut the perfect night. Eu am avut tren spre casă și din nou job 😊).
Frumos la Rockstadt, n-are sens să repet ce am spus la început. Aștept Ghimbav la anul. Un spațiu mai mare, dar cel mai probabil în plin câmp. Le țin pumnii organizatorilor și îi felicit pentru tot ce fac!
Cronica primelor două zile de festival, scrisă de Oana:
