Ah! Ça ira! Două zile la Rockstadt Extreme Fest 2025
-
- 23 August, 2025
Pentru că am fost la Rockstadt și mi-a plăcut și pentru că amicul Tzugu a fost și el la Rockstadt și i-a plăcut, dar numai pentru trei zile, din motive independente de voința lui și dependente de voința companiei la care lucrează, am hotărât să-mi reactivez muza de metalfan și să încerc o scurtă narațiune dedicată primelor două zile, ca să completăm povestea celor cinci zile, trei scene, nouăzeci și nouă de trupe (cu absența notabilă a trupei Blind Guardian și încă una sau două absențe la fel de frustrante pentru ascultătorii trupelor respective). Evident, nu are niciun sens să insistăm prea mult pe acest subiect, așa că hai să vedem, mai bine, cum a fost ultima ediție râșnoveană a festivalului.
Dacă ai deschis acest link, îmi imaginez că știi deja că, începând cu 2026, festivalul se mută câțiva kilometri mai la vale, mai aproape de Brașov, respectiv la Ghimbav. Organizatorii au găsit acolo mai mult loc și o mai mare disponibilitate din partea autorităților locale pentru această frumoasă nebunie începută acum 12 ani cu un afiș pe care figurau, printre alții, Primordial, Septic Flesh și Gojira – o gojiră mult mai mică atunci, bineînțeles, un enfant sauvage, practic. Aceste trupe, întâmplător sau nu, s-au regăsit și pe afișul muuult mai garnisit al ediției cu numărul 11. Pierderea Râșnovului – a cărui administrație s-a gândit să ne facă și un cadou de rămas-bun, ca să plecăm fără regrete: după atâtea și atâtea ediții, li s-a părut o idee inspirată să trimită Poliția Locală să dea amenzi pentru parcare pe drumul spre festival, ba chiar și să interzică staționarea sub un minut, cât îi lua omului să coboare din mașină, în zona de la intrarea în festival. Cadrul, într-adevăr de poveste, nu mai e, însă, suficient pentru un festival care se îndreaptă (sau a ajuns deja, nu am date despre numărul exact al participanților) spre categoria 15-20.000 de spectatori pe zi, iar primele două zile au demonstrat-o cu vârf și îndesat.
Acum, orice cronicar serios ar introduce măcar un paragraf în care să povestească despre aspectele conexe cântărilor, respectiv mâncare, băutură, merchandise, cozi la astea trei, cozi la alimentarea cardului, lounge, toalete și altele. Dar cum eu nu sunt un cronicar serios, n-am să vă povestesc nimic din toate acestea. Cine a fost acolo știe deja, cine n-a fost oricum nu va mai avea ocazia să experimenteze toate neajunsurile logistice ale acestei ediții. Așa că privim cu încredere spre Ghimbav 2026, ediție pentru care deja avem anunțate câteva nume, din care amintesc, pe sărite, subiectiv și în ordine alfabetică: Accept, Cryptopsy, Death Angel, Decapitated, Deicide, Godsmack, Helloween, Igorrr, Immolation, In Extremo, In Flames, Lamb of God, Municipal Waste, Nevermore și altele…
Ziua întâi – 30 iulie 2025
Revenim pe 30 iulie 2025, la ora 14:30, când trioul american Night Demon, cunoscut pentru că încă mai cântă heavy metal tradițional în anii 2020, deschide ostilitățile pe scena Adrian Rugină în fața unui public mai numeros decât te-ai fi așteptat la acea oră semi-matinală și pe acea vreme semi-câinească.
Urmează Dool pe scena Brașov, un postrock care se declară „fluid”, cu versuri despre identitatea în permanentă schimbare, și, în paralel, la polul opus, Clitgore, grinderii noștri autohtoni, pe scena Andrei Calmuc – așa-numita scenă 3, preferata absolută a reprezentanților vârstei „a doua cu bătaie spre a treia” dintre spectatorii festivalului.
Înapoi la Rugină, miezul nopții vine la ora 16. Adică Midnight, sleazy black’n’roll, pentru a doua oară la Rockstadt. Trupa are un succes nebun la publicul românesc degrabă mergătoriu la Ol’Grave Festuri, dar nici la mult mai eclecticul Rockstadt nu e primită rău deloc.
Aceeași poveste și cu „excelentul combo newyorkez Demolition Hammer”, cum ar spune Lenți. Moșii sună bine și au chef de cântat live, păcat că n-au chef și să compună ceva nou.
Green Lung, stoner din Londra, par să fi gâdilat o grămadă de urechi într-un mod plăcut, dar eu nu i-am auzit, deci n-am ce să adaug.
Între timp, pe scena Andrei Calmuc intră feministele sataniste de la Witch Club Satan, care cântă un black metal tradițional, nici prea-prea, nici foarte-foarte, doar că fac asta dezbrăcate, pentru ceva feminist empowerment, și au versuri din sfera „I eat a man every fourth week/I like my men medium rare.” Bineînțeles, apariția lor la Râșnov a pus festivalul pe harta presei românești de tip #doamneapărășipăzește, ceea ce nu e tocmai rău. În paralel, la scena mare se produce Katatonia, spre bucuria multora. Nu și a mea, din păcate, așa că trec mai departe și mă pregătesc de revelația Zeal & Ardor, care m-au impresionat în 2023 și pe care îi așteptam cu mare interes. Pentru cine nu-i știe, sunt o trupă elvețiană de avant-garde, cu multe influențe soul și ceva black. Dacă descrierea sună a șaorma cu de toate, muzica reușește să sune extraordinar de bine și de interesant. Oamenii se bucură de feedbackul puternic venit dinspre public și dau tot ce au mai bun. Aproape recitalul serii. Aproape.
Pe scena 3 urmează, în ordine, Kanonenfieber, Unprocessed, Myrkur și Coma, dar nu am mai făcut drumul într-acolo pentru că urmau greii serii.
Din păcate, Emperor au avut probleme tehnice extraordinar de mari, iar ceea ce trebuia să fie un regal black metal s-a transformat într-o oră și ceva de frustrare totală. Into the Infinity of Thoughts – fără voce, fără chitară. Thus Spake the Night Spirit – cam la fel. Basul și cu toba mare, peste tot. Pe la With Strength I Burn deja plângeam de nervi. La propriu. S-au reglat abia pe ultimele trei piese – spre bucuria celor care consideră In the Nightside Eclipse THE black metal album și care au putut să asculte I Am the Black Wizards și Inno A Satana în condiții decente, dar tot departe de show-ul precedent în România, care a lăsat cu gura căscată toată Piața Mare din Sibiu. Data viitoare…
Au urmat Mastodon, o trupă deosebit de interesantă și de mare succes – apropo, RIP Brent Hinds. Mastodon ne-au purtat prin toată discografia (cu o singură excepție) și ne-au oferit și primul cover Black Sabbath al festivalului, Supernaut. N-aș putea să pun punctul pe i, poate că eram încă indispusă de la Emperor, dar mă așteptam să mă miște mai mult decât au făcut-o. Oricum, un recital bun și o trupă de revăzut oricând.
Spuneam mai sus că Zeal & Ardor au avut aproape recitalul serii. Acesta a aparținut, însă, incontestabil, tăticilor de la Machine Head. Rob Flynn și ai lui au venit să rupă și au rupt. Un show de zile mari, un frontman cu mult chef (inclusiv de vorbă), comunicare excelentă cu publicul (în special cu favoritul vocalistului, Banana Man), dar și un mic accident pirotehnic care ne-a văduvit de bis. Ne-am oprit la Davidian, n-am mai auzit Halo. Data viitoare și aici, noapte bună!
Ziua a doua – 31 iulie 2025
Deși mi-aș fi dorit să-i aud pe ucrainenii războinici de la 1914, am reușit să ajung abia în timpul recitalului Omnium Gatherum, melodeath de Finland(i)a, dar și pe aceștia i-am auzit doar în trecerea spre scena 3, unde mă aștepta un show de excepție al thrasherilor americani Warbringer. Patruzeci și cinci de minute de energie pură, potolită după aceea de senzația stoner britanică Orange Goblin, aflați, din păcate, în turneul de adio. Mă bucur că i-am văzut, chiar așa, pe final de carieră. În același timp cu Warbringer, pe scena Brașov au urcat High Parasite, care sunt interesanți datorită prezenței lui Aaron Stainthorpe, dar al căror gothic rock nu poate concura cu thrashul, în ceea ce mă privește.
O întârziere a celor de la Between the Buried and Me i-a adus pe scena Brașov pe la ora 7 pe granzii scenei NYHC, Madball, programați inițial pentru ora 1 și jumătate noaptea. Norocul meu. Indiferent cum s-au numit trupele din acest gen/loc care au apărut vreodată pe scena Rockstadt Extreme Fest, recitalurile au fost o revărsare de energie, atât dinspre scenă spre public, cât și dinspre public spre scenă. Din păcate, recitalul de neratat s-a suprapus cu un recital pe care n-aș fi vrut să-l ratez, și anume Brujeria. Am alergat la scena 3 să-i prind live în premieră absolută (pentru mine) pe inventatorii thrash-ului combinat cu muuult groove, Exhorder, care ne-au livrat o grămadă de piese de pe Slaughter in the Vatican, dar și un nou cover Black Sabbath, Into the Void. Un show foarte, foarte bun. Între timp, pe scena Rugină cântau Soen, despre care am auzit de bine de la cei care au ales această variantă.
O nouă alergătură prin culoarul dintre scenele principale și scena 3, de data asta, ca să-i prind pe greii Florida death metal, Obituary, care nu au nevoie de nicio prezentare, dacă nu din alt motiv, măcar pentru faptul că au fost pentru a patra oară la Rockstadt. Nu se poate să nu-i fi văzut măcar o dată. De data asta, am avut parte de un regal Cause of Death, la aniversarea a treizeci și cinci de ani de la lansarea acestui clasic al genului. Trupa sună zid live, după cum am avut ocazia să constat de atâtea ori, și, din nou, comunicarea americanilor cu publicul este excelentă.
Cei care nu s-au bucurat de Obituary au lăudat cu foarte mult entuziasm show-ul psihedelic dark ambient al celor de la Oranssi Pazuzu.
Pentru că la scena Rugină se aduna lumea buluc pentru While She Sleeps, iar unul dintre highlight-urile personale ale acestei ediții, The Kovenant, urma la scena 3, unde riscam să nu mai pot ajunge din cauza îmbulzelii, am renunțat cu regret la ultima piesă Obituary și am pornit din nou pe cărare. Norvegienii, reuniți după mulți, mulți ani, cu o componență ușor schimbată și cu un aspect fizic mult schimbat :D, au venit să ne livreze live acea splendoare black metal simfonic a sfârșitului anilor 1990 numită Nexus Polaris. Și au livrat-o excepțional. M-am bucurat enorm să o văd pe scenă pe Sarah Jezebel Deva, m-am bucurat să aud albumul pe care îl știu notă cu notă și, în sfârșit, m-am amuzat de autoironia lui Nagash, care ne-a oferit și o mostră de trv black metal de pe primul album, In Times Before the Light, dar și New World Order, o zbânțuială animatronic-industrială de pe vremea când își schimbaseră deja numele din Covenant în The Kovenant.
Pe Within Temptation îi ratez pentru a doua oară, cu toate că sunt trupa mea preferată din genul lor. Nu am prins decât ultimele două piese. Mi s-a părut că vocea putea fi un pic mai tare, dar am auzit prea puțin să-mi pot face o părere. Data viitoare…
Ei, și-am ajuns la momentul maxim, show-ul absolut al festivalului. Sau al anului. Mesdames et Messieurs, from Ondres, France, GOJIRA! Lumea s-a năpustit la scena Rugină – de fapt, nu, nu doar la scena Rugină, lumea era peste tot. Toată lumea. Până în parcare (inclusiv). Cred că și vânzătorii de langoși și artizanat veniseră mai aproape să vadă trupa metal care a cântat un cântec popular din timpul Revoluției Franceze, Ah! Ça ira!, în deschiderea Jocurilor Olimpice, Paris 2024. Eu mi-am găsit un colțișor aproape de ieșire, în dreptul cortului de merch, așteptându-mă să nu aud mare lucru. Greșit! Cred că aș fi auzit și de la Brașov! Cei doi frați Duplantier (Joe la voce/ chitară și Mario la tobe), Christian Andreu (chit.) și Jean-Michel Labadie (bass) sunt împreună în trupă de la înființarea în urmă cu aproape 30 de ani, și asta se simte în coeziunea extraordinară. Muzica e greu de definit – progressive, death, alteori… just metal. Totul, sub marca inconfundabilă a groove-ului, a polifoniilor și a ruperilor de ritm. Mario ne-a oferit cinci minute de pedală dublă. Au lipsit, din păcate, piesele vechi, de pe Terra incognita, The Link și The Way of All Flesh. De fapt, cel mai bine reprezentat album a fost Magma, cel despre care se poate spune că i-a transformat dintr-o trupă underground foarte bună într-una uriașă. Am avut Only Pain, Silvera, The Cell și inegalabila Stranded.
Nu au lipsit nici piese de pe ultimul album, Fortitude – îmi amintesc că urlam ca nebuna the greatest miracle is burning to the ground (Amazonia) în timp ce scena era efectiv invadată de flăcări din toate părțile. În general, nu mă înnebunesc deloc după efectele pirotehnice, dar la Gojira au fost… altceva. Balenele zburătoare și-au cântat conexiunea cu natura și avertismentele ecologice care reprezintă o altă marcă a trupei, iar bijuteriile de pe L’enfant sauvage – piesa-titlu și superba The Gift of Guilt au fost păstrate pentru a închide un concert extraordinar. Bineînțeles, nu a lipsit nici Ah! Ça ira!, cu efecte video și panglici roșii ca în spectacolul original. Menționez și în cazul Gojira excelenta comunicare cu publicul a frontmanului Joe Duplantier (și engleza acestuia – amănunt semnificativ când vorbim de franțuji). Am plecat vorbind singură și întrebându-mă ce aș mai putea vedea, la Rockstadt sau aiurea, care să depășească această oră și un sfert de nebunie sonoră.
Legătura la Tzugu pentru celelalte trei zile de festival.