The Grin – metal extrem, circ șI inteligență artificială
-
- 21 September, 2025
Săpând printre noile apariții discografice autohtone, nu mică ne-a fost surprinderea să dăm peste The Grin, cu albumul Galerie des Glaces. Mirarea a crescut când am început să facem investigații și am descoperit că proiectul a mai lansat până acum încă cinci albume, între 1902 și 2025. Nu este o greșeală de tipar: primul album, The Grinwell House, apare pe Bandcamp ca fiind scos pe 1 aprilie 1902. Deci black metalul s-a inventat în România, la începutul secolului trecut, și tare bine mai suna!
Nedumerirea s-a adâncit atunci când am încercat să aflăm cine sunt membrii trupei: nicio informație. Rapiditatea cu care au fost publicate albumele și misterul din jurul proiectului ne-au ridicat semne de întrebare. Am început să bănuim că ar fi implicată inteligența artificială – un subiect fierbinte, care ne afectează pe toți și care riscă să schimbe radical nu doar felul în care se creează muzica, ci și modul în care va fi percepută în viitor.
Pentru că metalfanii sunt curioși și intrigați de aceste apariții discografice și pentru că am aflat că în spatele lor s-ar afla cineva din București, România, i-am solicitat un interviu enigmaticului personaj, care ne-a spus să-l numim Azariel. Avalanșa de întrebări pe care i-am adresat-o poate suna ca un interogatoriu, dar nu asta a fost intenția noastră. E doar efectul firesc al curiozității stârnite de abordarea sa muzicală. Nu am vrut să-l punem la zid, ci doar să deslușim un pic misterul de sub cupola circului macabru. Sperăm că am reușit.
Să facem cunoștință
Bine ai venit printre noi, Azariel! Înțelegând că vrei să păstrezi misterul legat de propria persoană și fără a dezvălui prea multe, ne poți spune ceva despre tine? Ești om sau o inteligență artificială?
“Hello, World!” >_
Mulțumesc pentru invitație! Mi s-a părut important ca atenția să rămână pe proiectul The Grin și nu pe propria persoană, așa am ales să dau minimul de detalii despre mine și mi se pare în continuare esențial ca lucrurile să rămână așa. Azariel este un nume, un personaj prin care pot să spun povești, fără să limitez proiectul la identitatea mea personală.
Ascultând albumele The Grin, pare că ai un background muzical solid, suspectez că activezi sau ai activat în trupe cunoscute din undergroundul românesc?
Nu am făcut parte din nicio trupă, chiar dacă sunt înconjurat de prieteni muzicieni. Parcursul meu a fost diferit, în sensul că am studiat artele plastice (UNArte) și sunt interesat de tot ce înseamnă expresie artistică – teatru, muzică, film, fotografie, etc. The Grin a apărut la intersecția acestor pasiuni, ca un proiect experimental.
De ce ai ales anonimatul și de ce numele Azariel? Plănuiești să ne divulgi la un moment dat identitatea? Poate atunci când sau dacă vei dori să ieși live cu proiectul?
Mi se par mai puțin relevante detaliile care țin de identitatea mea, aș vrea ca focusul să rămână pe proiectul The Grin. Pentru mine e important ca forma live să respecte spiritul proiectului, nu să îl compromită.
Care sunt șansele ca The Grin sa fie prezentat vreodată pe scena? Și cum ai vedea tu concertul ideal The Grin, ce fel de spectacol ar fi?
Dacă The Grin ar urca pe scenă, nu ar fi un concert clasic. L-aș vedea ca pe un spectacol avangardist, cu decoruri inspirate din circ și baroc, proiecții și personaje care apar și dispar. Muzica ar fi nucleul, iar partea scenică (vizualul și teatrul) ar veni în completarea conceptului. Practic, ar fi o călătorie prin istorie și simboluri, într-un cort nu foarte mare, unde publicul să nu fie doar spectator.
De ce atât de under the radar, ca să zic așa? În afară de descoperirea de pe Bandcamp, nu te putem repera prea ușor, doar pe pagina proiectului la care ajungi dacă știi ce cauți, nu tu un comunicat de presă, un „am lansat și eu un album, încă unul…”, „exist”.…
Am preferat să nu împing proiectul în față prin promovare clasică pentru că nu simțeam nevoia. Cine îl descoperă, îl descoperă. Îmi place ideea că ajunge la ascultători printr-o curiozitate reală. În plus, The Grin este oricum un proiect atipic – fiind construit parțial cu ajutorul AI-ului, există multă reticență și nu am vrut să par că forțez nota. Nu sunt interesat de validare prin vizibilitate, ci mai degrabă prin autenticitatea experienței. Mi se pare firesc ca The Grin să rămână un univers care trebuie căutat, nu un produs care devine vizibil prin campanii de PR.
Eu cred că era nevoie în peisajul muzical românesc de o nebunie muzicală ca The Grin, pe care să nu o putem încadra foarte bine stilistic, o muzică avangardistă care îmi aduce aminte și de Dirty Granny Tales, și de Tiger Lillies, dar și de Sebkha Chott sau chiar Arcturus si Lacrimosa (mai mult pe partea vizuală), o zonă unde metalul întâlnește teatrul și muzica clasică. Ce înseamnă The Grin pentru tine?
Pentru mine, The Grin nu este doar un proiect muzical, ci mai degrabă o stare – este masca invizibilă pe care o purtăm cu toții, reflexia propriilor noastre contradicții, a fragilității și a grotescului uman. Altfel spun, The Grin este un act de creație în care experimentul devine meditație asupra naturii omului și a măștilor pe care acesta le poartă.
Cum ți-ar plăcea să fie perceput de ascultători?
Percepția va rămâne a fiecăruia și las libertatea ascultătorilor să își formeze propriile opinii. Nu aș vrea să impun coduri de interpretare, până la urmă importantă e călătoria pe care o trăiește fiecare.
Și titlul proiectului? Ce anume produce crisparea unui rictus în conceptul The Grin? Pare că, din punct de vedere conceptual, toate albumele se desfășoară în același univers, elementul comun fiind circul. Spune-ne, te rugăm, mai pe larg, povestea de groază a lui The Grin.
Nu este un simplu rictus, ci masca invizibilă pe care o purtăm cu toții. Universul proiectului este construit pe acest concept: circul devine oglinda unei lumi distorsionate, unde personajele sunt reflexii exagerate sau corupte ale noastre. Dincolo de poveștile de groază, The Grin exprimă o latură malefică din istoria omenirii – un arc al măștilor care trec dincolo de individ și devin simboluri colective. În albumele următoare, îmi doresc ca direcția să fie mai întunecată, întorcându-mă spre Evul Mediu: de la tragedia „Balului celor care ard” (fr./ Bal des ardents) din 1393 până la cruzimile Inchiziției din anii 1600. Fiecare album va explora un secol anume, o călătorie prin istorie, fiecare epocă cu propria mască.
Care au fost influențele muzicale, sau literare, cinematografice, artistice, în general, care au definit această viziune a circului macabru? Sau poate vreo experiență nefericită sub cupola Circului de stat Globus?
Singurul meu circ Globus a fost cel de acasă. Asta nu înseamnă că am avut o copilărie total nefericită, doar că acolo am înțeles că râsul și plânsul, viața și moartea, comedia și tragedia merg împreună. Nu a fost nevoie de un circ real ca să văd grotescul și teatrul existenței, pentru că ele se regăsesc peste tot în societate, în felul în care oamenii își poartă măștile. Am o afinitate aparte pentru cultura franceză și pentru estetica ei decadentă, dar ca influențe m-au marcat Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont sau teatrul lui Artaud. În muzică, am fost influențat de artiști precum King Diamond/ Notre Dame.
Este un proiect individual sau ai și colaboratori? Vocea feminină, foarte prezentă pe cel mai recent album este o persoană reală?
The Grin este un proiect individual. Tot ce se aude și se vede face parte dintr-un proces personal de creație. Vocea feminină de pe ultimul album este un personaj (persona), o prezență integrată în poveste, nu o colaborare clasică/reală cu cineva anume.
Să vorbim un pic despre albume
Vorbind serios (pentru că spuneam la început că, după datele de pe Bandcamp, primul album datează din 1902, ultimele două din 2025), în cât timp ai compus cele șase albume?
Am folosit datele albumelor ca repere simbolice. Pe Bandcamp există limitarea să nu pui ani mai vechi de 1900, de aceea The Grinwell House (1902) apare ca fiind primul, deși el este ultimul album din serie. În realitate, ordinea este aceasta: The Grin That Eats the World (1875) – primul, Asylum Circus (1883) – al doilea, Le Cirque des âmes perdues (1702) – al treilea, Le Bal des cœurs fendus (1684) – al patrulea și Galerie des Glaces (1678) – al cincilea. Poate părea straniu, dar pentru mine e o modalitate de a ancora proiectul într-o dimensiune simbolică. Albumele vor purta date care pornesc din anii 1300 și ajung până în 1900, poate chiar până în prezent, ca o călătorie prin timp.
Trăim o perioadă în care tehnologia îți permite să creezi mai rapid și să te exprimi în modalități mult mai complexe, motiv pentru care sunt convins că mulți artiști vor veni în față cu ajutorul ei. Știu că există multă reticență față de AI și înțeleg foarte bine, dar acestea sunt vremurile pe care le trăim, fie că le acceptăm sau nu.
A fost 2025 un an atât de creativ cu două albume la interval de câteva luni? Era ceva compus dinainte
Da, 2025 a fost un an foarte intens pentru mine. Nu pot spune că am compus totul atunci, pentru că multe idei, texte și concepte le aveam deja schițate dinainte. Practic, ele s-au adunat în timp și au prins formă în 2024/2025, când am simțit că e momentul să le lansez public. De aceea albumele au apărut la intervale scurte. The Grin nu e un proiect cu început și sfârșit clar, ci are o evoluție asemănătoare unei trupe reale. Diferența e că atunci când voi simți că e prea mult, o să închid proiectul, fiindcă vreau să rămână autentic până la capăt.
Și de ce, în afară de ultimul, toate au ca zi de lansare 1 aprilie? În ce fel ai vrut să ne păcălești 😊? Îți dai seama că și această dată adaugă un strat de suspiciune și de neîncredere ascultătorilor?
Nu a fost o intenție de a păcăli pe cineva. 1 aprilie este și ziua mea de naștere, așa că am ales această dată pentru lansări. Mi s-a părut firesc să leg proiectul de un reper personal, chiar dacă poate adăuga un strat de suspiciune.
Primele trei albume în engleză (cel puțin în ordinea în care apar ele pe Bandcamp), următoarele trei în franceză. Cine scrie versurile și cine le interpretează? De unde pronunția asta minunată în franceză?
Versurile le scriu eu, dar vocile nu sunt interpretate clasic, ci cu ajutorul unor personas digitale. Am folosit tehnologia pentru a crea un personaj vocal care să se potrivească cu universul The Grin. În special franceza a venit natural, pentru că se leagă de atmosfera decadentă și teatrală pe care am vrut s-o transmit.
Fără să intrăm foarte mult în detalii, observ o evoluție de la un black metal melodic spre o muzică teatrală, simfonică, avangardistă. A venit natural și spontan?
Da, a venit natural. Am pornit dintr-o zonă apropiată de black metal, dar pe parcurs am simțit nevoia să merg spre ceva mai teatral și avangardist. Influențele mele sunt undeva între King Diamond / Mercyful Fate, teatrul scenic al celor de la Notre Dame, atmosfera Summoning și Ancient, dar și brutalitatea Morbid Angel și Deicide. Din toate astea a rezultat o direcție mai dramatică și avangardistă, în spiritul The Grin.
Secțiunea AI
Și ajungem acum la subiectul sensibil. O să o iau pe ocolite, să ne apropiem încet-încet de miez. Atunci când nu cunoști, nici măcar prin prisma altor proiecte, persoana din spatele lor, poate fi un pic descumpănitor să întrebi ce vrei să afli de fapt, nu vrei să întinzi coarda mai mult decât ți se permite, dar nici nu știi cât ți se permite.
În primul rând, spune-ne de ce ai apelat la AI? De ce nu o trupă omenească? Ai luat vreun moment în calcul alternativa sau ai știut de la început ca vei lucra cu AI?
Am apelat la AI pentru că aveam nevoie de un instrument care să-mi permită să construiesc o «persona» sonoră și vizuală coerentă, un «actor» capabil să interpreteze cu acuratețe conceptul pe care l-am definit. A fost mai degrabă o alegere de formă: proiectul e în esență individual și experimentul, cerea control complet asupra texturii, timbrului și modulațiilor vocale / sonore, ceea ce e foarte dificil de realizat de unul singur și cu resurse limitate. Din nou, tehnologia m-a ajutat mult să rezolv aceste limitări.
Când un prieten muzician care a ascultat cel mai recent album al tău mi-a spus tranșant „dacă AI-ul poate face asta cap-coadă we are fucked”, i-am zis că nu cred că e chiar totul AI, nu cred că poate să emuleze atât de bine instrumentele și vocea încât să sune atât de cald, de uman, de nuanțat, oricât de bine ar fi programat. Așa că a venit momentul în care te rog să ne spui, mai întâi matematic și scurt: cât % consideri că ești tu în proiect și cât % e AI? Detaliem mai departe 😊.
Nu cred că e așa de simplu de răspuns matematic și scurt la întrebarea ta, mai ales dacă pornești de la principiul că folosești AI-ul ca un instrument/mijloc de exprimare care să te ajute să depășești anumite limitări. La fel cum un sintetizator, un plugin sau Photoshop îți extind posibilitățile, AI-ul mi-a permis să construiesc o «persona» vocală și să experimentez. Versurile, conceptul, personajele, direcția artistică sunt în totalitate ale mele. Sunt conștient că evoluția abruptă a tehnologiei vulnerabilizează mult nu doar felul în care lucrăm, ci și modul în care funcționează industria creativă (mă număr și eu printre cei vizați), dar refuzul total de a-i testa potențialul cred că e o greșeală.
Îți dai seama că oamenii se simt puțin trădați dacă procentul spre AI e mai mare decât cel uman?
Cred că oamenii pot avea reacții puternice chiar și atunci când doar aud de AI. Este o zonă încă discutabilă și sensibilă. Dar, dacă ne gândim bine, trăim deja într-un timp în care nu mai poți fi sigur ce materiale (muzică, imagini, texte) sunt generate sau prelucrate cu AI. Diferența reală nu e în procent, ci în intenția și în viziunea celui care le folosește.
În discuția noastră preliminară interviului, ne-ai spus că “Materialul este realizat printr-o combinație de creație proprie și procesare digitală/sintetizare cu ajutorul inteligenței artificiale.” Acum serios, și poate cea mai importantă întrebare pentru muzicienii care ne citesc, te rog să ne spulberi măcar misterul muzical: ce este uman și ce este artificial în compoziția pieselor The Grin
În viziunea mea pentru The Grin, eu am decis ce poveste spun, care sunt umbrele pe care le evoc, ce emoții vreau să transmit. Versurile, conceptul, structura pieselor, temele, toate sunt produse de experiența, sensibilitatea și gândirea mea.
Știu că există teama că „totul AI” ar divorța de autenticitate și ar încuraja somnul creativității, dar cred că adevărata provocare nu este să respingi tehnologia, ci să o controlezi.
The Grin, pentru mine, este exact acest experiment: cât de mult poate fi realizat prin unelte digitale fără să pierd ceea ce face muzica „umană”: vulnerabilitate, imperfecțiune, emoție reală.
Grafica este 100% AI? Sau sa zicem 95% pentru că AI-ul a primit niște prompt-uri?
Pot să deduc că deja ai o părere prestabilită din felul în care ai adresat întrebarea. Grafica este 99% AI, pentru că a primit niște prompt-uri.
Mă uitam la prezentarea albumului Galerie des Glacesde pe canalul Youtube Fertile Soil (link) unde se suspecta că ai fi un AI. Cum te simți să fii catalogat de critici, cronicari, păreriști, oameni nedumeriți ca AI? (Mie nu-mi sună a compliment).
Nu mă deranjează în niciun fel. The Grin este, în primul rând, un experiment personal: un mod de a pune în scenă trăirile, obsesiile și viziunea mea. Etichetele apar ușor, mai ales când lucrurile ies din tiparele cunoscute, dar pentru mine mai importantă rămâne coerența artistică, intenția, simbolismul. Respect critica și curiozitatea, dar nu confund opinia cu esența.
Cum ai lucrat? Ai o structura muzicală, o idee pe care o îmbogățești instrumental cu AI-ul? Ii spui ce vrei să obții, îi dai și versurile poate (un anume tip de sound, mai vechi, mai nou, anumite instrumente programate…), cum ajunge un album la forma lui finită?
Folosesc AI-ul ca pe un instrument de producție. Îi spun ce fel de atmosferă caut, ce tip de sound, ce instrumente sau efecte vreau. Decid direcția și povestea, iar AI-ul îmi oferă materialul brut, pe care îl prelucrez până când ajunge la forma finală.
Poți să ne divulgi un pic mai mult legat de instrumentele muzicale și programele folosite?
Pentru partea de sinteză vocală și instrumentală folosesc Suno, care îmi permite să creez acea persona vocală și anumite straturi instrumentale. În paralel, folosesc programe de producție și prelucrare ca Ableton sau Reaper, unde pot controla mixul și efectele. În zona vizuală și conceptuală lucrez cu Stable Diffusion, MidJourney, ComfyUI și alte instrumente similare, pentru a contura identitatea vizuală a proiectului.
Acum câteva luni, am publicat pe Metalfan un articol, pe numele lui Velvet Sundown: apusul catifelat al muzicii oamenilor (link), care exprima o opinie cu care mulți dintre noi, muzicieni sau ascultători, suntem de acord, „Fără contribuții noi din partea artiștilor reali, AI-ul va începe să compileze și să emuleze o bază finită de materiale, până când vom asculta doar copii ale copiilor unor melodii de demult. Iar aceste copii vor deveni atât de asemănătoare între ele și publicul va fi atât de puțin implicat, încât, până la urmă, vom asculta cu toții aceeași singură melodie, pe repeat, pentru că, oricum, va fi atât de banală și noi vom avea memoria atât de scurtă încât vom fi uitat-o imediat ce se va fi terminat.” Poate că modul în care tu folosești AI-ul nu duce în direcția asta. Sau poate da! Totuși, crezi că există riscul să ajungem acolo?
Dacă AI-ul ar fi lăsat să creeze singur, cred că există riscul să ajungem exact la ce spune Klawz: la copii fără suflet, la un loop infinit de clișee reciclate. Dar nu cred că ăsta e destinul inevitabil al muzicii generate cu ajutorul AI. Totul depinde de intenția și de responsabilitatea celui care îl folosește. Dacă viziunea lipsește, rezultatul va fi gol, indiferent ce tehnologie folosești. Așadar, da, există riscul de banalizare, dar nu pentru că există AI, ci pentru că uneori lipsește expresia autentică a omului din spatele lui.
Ți se pare că folosirea AI îți înlocuiește partea artistică personală sau îl consideri doar o unealtă care îți amplifică expresivitatea creativă? Unde este limita între unealtă și înlocuitor după părerea ta?
Îl folosesc ca instrument, nu ca substitut. Atâta timp cât intenția rămâne umană, nu putem vorbi de înlocuire.
AI-ul începe să redefinească modul în care înțelegem arta. Cum vezi relația dintre creativitate și AI în viitor?
Pentru mine cheia rămâne aceeași: intenția umană. Creativitatea nu dispare odată cu apariția unor noi unelte, ci se transformă. În viitor văd AI-ul ca pe un instrument care îți poate lărgi paleta de expresie, dar care nu are prea multe de spus fără o viziune. Cred că adevărata miză constă în ce alegem noi să transmitem. Atâta timp cât există un autor, un motiv artistic, AI-ul nu înlocuiește creativitatea.
Crezi că AI poate crea artă autentică sau doar omul poate da sens și intenție unei opere?
AI poate genera formă, texturi și sunet la nivel de obiect, dar ceea ce transformă acel obiect în operă cu sens este intenția, contextul și selecția umană, cine a dat direcția și cine a făcut deciziile estetice. Omul rămâne sursa de sens, iar AI-ul o unealtă.
Mulțumindu-ți pentru disponibilitate, răbdare și timp, îți dorim mult succes în continuare! Și, cum procedăm cu fiecare invitat al nostru, te întrebăm la final: ce muzică îi place lui Azariel să asculte? Ne poți face un playlist favorit cu 10 piese de ascultat noaptea sub cupola circului? Dă-i și un titlu!
Înainte să încheiem, aș vrea să spun că înțeleg perfect de ce mulți muzicieni privesc cu suspiciune folosirea AI-ului și respect această reacție. Nu am folosit AI-ul ca să înlocuiesc oameni, ci ca să pot construi o viziune personală pe care altfel nu aș fi reușit să o exprim. Versurile, conceptele, direcția artistică rămân în întregime rezultatul experienței și intenției mele. AI-ul a fost și este doar un instrument tehnic prin care am dat viață unor personaje și atmosfere.
Pentru mine, esența rămâne aceeași: muzica nu există fără poveste și fără emoție, iar acestea nu pot veni decât de la omul din spatele proiectului. Nu îmi propun să concurez sau să înlocuiesc muzicienii reali, dimpotrivă: am un respect profund pentru munca lor. The Grin este un experiment personal, nu o rețetă pentru industria muzicală. Dacă reușește să provoace emoție, reflecție sau chiar dezbatere, atunci și-a atins scopul.
Mulțumesc!
P.S. Acesta nu a fost un interviu, a fost un interogatoriu! Haha
Mult succes și vouă în tot ceea ce faceți.
This From the Past
Massacre – Cryptic Remains
Morbid Angel – Immortal Rites
King Diamond – Louisiana Darkness
Mercyful Fate – Is That You, Melissa
Notre Dame – Bouffoon Bloody Bouffoon
Ancient – Lilith’s Embrace
Wardruna – Hagal
Death – Left to Die
Deicide – Dead by Dawn
Summoning – Long Lost to Where No Pathway Goes